miercuri, 12 octombrie 2011

Aripi frânte


Au fost ani frumoşi şi de fiecare dată când îi întâlnesc, mă bucur. Ei păstrează încă bucuria regăsirii, iar eu, prin ei, prind viaţă, mă hrănesc din amintiri şi am emoţia testării. De această dată, ştiu că rolurile s-au inversat, că trebuie să răspund la întrebările lor şi testul pare să fie din ce în ce mai greu, cu cât anii se preling atât de repede pe lângă mine. Mariana nu se aştepta să ştiu atâtea secrete din familia ei, pe care le credea ferecate în seiful uitării, pentru că multe amintiri ar deschide răni ce nu s-au vindecat încă. Sunt amintiri triste care i-au marcat viaţa şi au făcut-o, încă din anii de şcoală, să stea departe de bucuriile copilăriei, să sufere în tăcere… Ochii ei trădau zbuciumul prin care trecea, dar nimeni nu putea să descifreze ce era în sufletul ei. Astăzi îmi fac curaj, îmi pun memoria la încercare şi o întreb despre acea perioadă tristă. O poveste adevărată, când tânărul ei tătic era pe trecerea de pietoni şi maşina unui demnitar comunist l-a lovit… A rămas infirm, la numai vârsta de 36 de ani. „De unde ştiţi? Cine v-a povestit? Tata?” Atâtea întrebări au urmat. A confirmat. Era un bărbat frumos, tânăr, cu o ţinută atletică şi un bun simţ ieşit din comun, un luptător înnăscut, cel mai bun model pentru copiii lui; a fost eroul supravieţuitor, eroul pe care-l aveau cu ei, desprins din prăpastia durerii şi a neuitării… Era mereu lângă ei, un om care a preferat să sufere în tăcere, decât să ceară daune morale. Este omul care i-a ţinut pe toţi lângă el, tot mai uniţi, de teama că cineva din afară le-ar putea distruge unitatea. Am surprins-o; nu se aştepta să ştiu atâtea. Îl ştiam pe demnitar, dar nu s-a aflat niciodată. S-au folosit de acte şi semnături ca să scape de consecinţe. Omul care a fugit de la accident, dar care a ajuns la spital, să îi ceară să-şi semneze declaraţia tăcerii, inoculându-i terapia tăcerii, în loc de terapia vindecării, atunci când a fost la un pas de moarte… Nu a contat salvarea omului, ci numai şi numai salvarea propriei imagini şi a propriei tihne, în deplină bunăstare. Mă surprinde că nu a fost găsit vinovat pentru că, în urma impactului, i-a „şifonat” autoturismul preaînaltului demnitar, punându-i în cârcă şi alte stricăciuni… „Să ştiţi că după Revoluţie - când eu eram deja pe picioarele mele - am vrut să merg să-l privesc în ochi pe cel care a făcut asta şi să-i spun că tot a trăit şi că nu avem nevoie de nimic. A luptat câţiva ani să-şi caute dreptatea, dar n-a avut nicio şansă. După Revoluţie am vrut să redeschid dosarul, dar mi s-a spus că e clasat. Şi apoi tata m-a rugat să nu mai răscolesc nimic.” Au avut grijă să-şi acopere urmele… Aşa procedau, aşa se procedează şi acum. Dar a avut un înger păzitor, soţia lui, care a stat lângă el zi şi noapte, care s-a rugat pentru sănătatea lui, care a renunţat la ani buni de serviciu şi toate numai pentru el, bărbatul rămas infirm… Azi, împreună, au o pensie de 1100 lei, pentru că în floarea vârstei, li s-au frânt aripile tinereţii şi au făcut totul ca să supravieţuiască. Dureros şi revoltător. Iar cei vinovaţi se mişcă liberi, cu pensii nesimţite, pensii de lux, trăiesc printre noi, fără să aibă regrete sau coşmaruri, au bătrâneţea mai uşoară, datorită acestor privilegii, în timp ce mulţi părinţi şi bunici de-ai noştri sunt prizonierii sistemului, mereu umiliţi, fără puterea de a mai spera în ceva mai bun, înecându-şi necazul într-o coajă de pâine, aşteptând şi implorând ajutor de la Cel de Sus. Printre atâţia oameni năpăstuiţi de soartă, ale căror hotare şi întinderi semănate cu durere şi lacrimi, se află încă unul, cu poarta mereu deschisă, aşteptând să se întâlnească faţă-n faţă cu călăul lui… Dar, mai bine, îl lasă la mâna judecăţii de apoi… Acela va fi ceasul răsplăţii pentru toate nedreptăţile şi suferinţele îndurate… Iar toată ura, pe care o nutrea pentru acesta, dispăruse şi a luat loc un alt sentiment, mult mai puternic, de milă, de compasiune, pentru un biet suflet ce nu a avut putere şi curaj să intre şi să-şi ceară iertare…

Strălucire






Suflete pereche

Să treci singur prin viaţă, să trăieşti în singurătate, acestea sunt cele mai mari coşmaruri pentru un om, dar nu şi pentru prietenii mei… Sunt aici de când se ştiu, pentru că sunt locurile copilăriei lor, strada şi vecinii, prietenii de joacă… Puţini sunt cei care au plecat (poate că numai pentru o perioadă), dar chemarea pământului a fost mai mare… Au copilărit cu Mioara, Tina, Cici, Cornelia… Se jucau împreună, hoinărind,de dimineaţa până seara, pe coclaurile din apropiere, că erau multe şi paşii lor ajungeau până departe… Erau anii cei mai frumoşi, ani ce au pus amprenta pe formarea şi maturizarea lor. Au crescut împreună, şi-au cunoscut familiile… Au băut apă de la izvorul boierilor, apă curată şi rece, potolindu-şi setea şi prelungind anii aceia minunaţi până-n zilele noastre. Că tot tineri şi copilăroşi îmi par, tot veseli şi fără griji, tot primitori şi curtenitori. Au ceva special în făptura lor, ceva ce îi deosebeşte de alţii, dar ceva ce te îndeamnă să le treci pragul, să revii iar şi iar, să te priveşti în oglinda sufletului lor, să te inspiri din sinceritatea şi bucuria de a oferi un dar, necondiţionat, să te molipseşti de nevoia imensă de comunicare, să cauţi mângâiere în clipele de deznădejde şi să admiri comoara unor suflete-pereche, strălucind în fiecare primăvară a vieţii, savurând din parfumul fiecărei floare din grădina lor… Şi trebuia să îi provocăm la amintiri din copilăria lor, din anii cei mai frumoşi. Şi s-a întâmplat să fim la o masă, cu cei dragi şi foarte apropiaţi, cu prieteni şi fiecare îşi amintea de anii aceia, de cuminţenia lor… Erau atât de aproape şi greu le-a fost să se întâlnească; greu pentru tânărul adolescent, atins de săgeata lui Cupidon, s-o îndrepte şi spre frumoasa de vizavi, s-o îmbuneze într-un fel, s-o facă să lase poarta deschisă, seară de seară, să-l aştepte şi să-i destăinuie fiorul ce pusese stăpânire pe el. Iar din vraja ce o vroia aruncată peste ea, făcând-o să guste din elixirul dragostei, puţin câte puţin, dar şi al vieţii, şi care să dăinuie în timp… A crezut în puterea iubirii, a alergat, fredonându-i numele, pe pajiştile întinse ale Ciocârlăului, adunând şi sărutând fiecare floare prinsă în buchetul de caprine, a alergat în calea ei, căci în inimă i se cuibărise şi o vroia tot mai aproape… A trecut peste oprelişti… Dar eforturile lui au ajuns, după îndelungi aşteptări, să prindă contur, să o îmblânzească pe tânăra copilă şi să-i accepte prietenia. Au fost atingeri de mână, au fost apropieri tandre, au fost vorbe de dragoste şi câte au mai fost, până când s-au învoit să-şi petreacă restul zilelor împreună. Aşa a început o frumoasă poveste de iubire, între cei doi adolescenţi, cu primul sărut, la poartă, într-o zi de vară şi continuă şi în zilele noastre, pentru că există frunze care nu cad în bătaia vântului, există oameni care nu se uită, ca cei din povestea mea… Că de n-ar exista, lumea ar fi mult mai săracă, iar povestea mea v-ar întrista.