SUNT CE SUNT

Sunt ce sunt, nu cum ai fi vrut,

Iar părerea, nici nu ţi-am cerut,

Nici să mă-ngropi prea repede-n mormânt,

Lasă-mi loc şi mie pe pământ.

Poate că în zori, din norii înecaţi

În stropi de ploaie, din ochii-ncercănaţi,

Vor prinde rădăcini şi alte "nerozii",

Şi am să le trec, ca ieri, tot la poezii.

Şi iară vei veni, vei scrie cu năduf,

Îmi vei lua aleanul, să mi-l legi burduf,

O să mă laşi săracă, lipsită de cuvânt,

Şi tot străină, prin ploaie şi prin vânt.

Că mi-ai trântit uşa, o faci a doua oară,

Mă exilezi pe viaţă, mă laşi fără de ţară,

Îmi cenzurezi cuvinte, mă treci la cele sfinte,

În coşciug mă pui, cu capu-nainte...

Cred că tu eşti mai străin ca mine,

Nu vezi în jur decât scrum, ruine,

Numai harul tău e la loc de cinste,

Nu-l râvnesc, păstrează-l, însă ia aminte

Că şi talentul tău, lipsit de modestie

O să te oblige să-i plăteşti chirie,

Când nu poţi intra la Marile Porţi,

Decât spovedit şi-mpăcat cu toţi.

Am revărsat destule vorbe în potop,

Vreau să am şi eu un cuvânt în top,

Care o-ncolţi şi o înflori, fără-ngâmfare,

În grădina mea, azi, plină de-ntristare.

În loc să fi mers amândoi, de mână,

Să-nvăţ din harul tău, o zi, o săptămână,

M-ai lăsat tot prin străinătate,

Ca să rămâi tu singur în cetate.

2012-01-22