vineri, 26 octombrie 2012

Sensuri




Pe umărul tăcut al singurătății 
timpul își trage răsuflarea (Eli Gîlcescu)

    Era treaz, era viu... Nu mai știa de el. Era secerat de puteri. Ceva il împiedica să se miște. Era țintuit locului. Își pipăia trupul. A ajuns cu mâna la mijloc. Nu-l simțea, nici picioarele nu-l mai ascultau. Încerca cu disperare să iasă spre liman, să-și apere sufletul, în vreme ce se prăbușea strivit de durere. Era conștient. Se căuta pe el, cel de dinainte. Își căuta sensul vieții, privind în sus, căci privind în jos, sub veșmintele încă calde ale hainelor, nu mai regăsea decât formele goale. A început să caute urcând, să-și umple golul, să caute sensul altei trăiri, sensul altei iubiri. A început să îmblânzeasca clipa, s-o câștige de partea lui, să o transforme în eternitate. A început un alt început, de unul singur, fără să cerșească, fără... Iar el, chiar dacă nu a cerut nimic, a simțit că a primit totul, prin glasul fiecărei cărți, printre mâzgăleli, asculta, entuziasmat, sunet nou, produs de vioara lăuntrică. Se îndrepta spre un alt izvor, 
să-și umple formele goale cu „aluat” nou de învingător  (va urma)


Eli Gîlcescu

joi, 25 octombrie 2012

Sensuri



Timpul repetă
aceleași greșeli,
dar în sens invers...
Eli Gîlcescu

    Și-a strâns toată deznădejdea...
 Își căuta un sens în viață, așa cum îl înțelegea numai el, cât mai aproape de sufletul lui, acolo, unde și-a găzduit o atmosferă intelectuală, acolo unde a strâns filă cu filă, carte lângă carte, poveste după poveste, făcându-le tovarășe cu simplitatea lucrurilor și locurilor reale... Și cu fiecare nouă așezare, cu fiecare provocare, el se simțea mai puternic, așezat statornic, solitar... Doar gândurile îl purtau înspre visări, jumătate imaginare, jumătate adevărate, jumătate lumină, jumătate odihnă... Căci cu timpul avea de luptat, cu el, cel necruțător, dornic să se înfrupte din jumătățile lui... Invidios pe el, parcă mereu nemulțumit, că nu lucrase îndeajuns până la uitarea de sine, că nu-și îndeplinise norma, căci timpul i se strecura printre degete... O neliniște împăcată, o frământare și toate strânse șuvoi se revărsau în fiecare răsărit al dimineții, în clocot, de când se știa de destinul lui, de durerea lui, de nenorocirile lui... Dar și pe ele, le-a găzduit și nu le-ar schimba pentru nimic în lume... Cu cât sporeau acestea, cu atât sporea și dorința de a realiza un lucru minunat, de a se face cunoscut printre oameni, de a se dărui lor... (va urma)

miercuri, 17 octombrie 2012

Dimineață amețitoare


Străbat încă o lume,
oricâte piedici,
oricâte ploi,
stivesc amurgul,
dimineți cerșesc,
îmi stăruie un frig
străpuns de nori
toamna ne-a pătruns
suntem goi de noi;
doar lumea ne desparte...
cuvinte ce ne scapă
în rima duplicitară,
gustată într-un somn adânc...

vineri, 12 octombrie 2012

M-am risipit...




M-am risipit,
dar nu mai știu pe unde,
cutreier toamnele din noi;
ascult povața strunii învechite,
în vraja lunii, mângâind sărutul,
când toamna mă preface
în umbră, oglindind izvor,
cutremurat de ploi de vise ne’ncepute,
când urmele se pierd în nerostiri,
prin ramuri, zac nedesfăcute,
iar dorul mi-l despici în noi cărări;
M-am risipit...