marți, 4 iunie 2013

Minune vie





































Cine ar mai fi crezut că la primele măsuri de cuvinte, au urmat cele atinse de gingășie, melodioase care săltau și dănțuiau... Mă minunam de câte știa... Cineva aduna aceste gânduri și i le lăsa pe noptiera încă albă, încă firavă... Știa fiecare gând al nostru...
Dacă ieri, cineva îi contura cel mai frumos „Portret“, iată, azi, altcineva o așază în „galeria de statui demne de venerat...“
Era atât de îmbujorată... Nu era singură... Printre gândurile noastre, cineva i-a strecurat o ceașcă de ceai cald... Era din interior... De acolo, de unde numai cuvintele pot vindeca... I-a zâmbit.. Cine nu cunoaște zâmbetul Ei... Era zâmbetul despre  care cineva spunea că seamănă cu cel al mamei... Apoi, au sosit cuvinte și lacrimi de bucurie... Veneau tot din interiorul cel atât de alb; au atins-o...
Ar fi trebuit să-i aducă Arta conversației, citită, subliniată, dar care păstra încă aceeași mireasmă-mbătătoare... Era prea muncită... Se odihnea în tăcere adâncă ca să se redeștepte proaspătă cu alte și alte citate subliniate... E medic și a trăit în apropierea acestei cărți...  Și-ar fi dorit o fetiță căreia să-i pună numele Sânziana... N-a fost să fie... Acum, s-a mulțumit cu un autograf din partea celei pe care o privește cu atâta drag...
Iar eu aveam încă un motiv de mulțumire; mi-a îngăduit s-o vizitez într-un loc unde umbrele durerii o învăluiesc din când în când... Aș mai fi stat o clipă, simțind cât de curată înflorește inima...
Știu că voi reveni lângă acest fapt minunat – izvor de lumină... Și cât de curând, pentru că ușa Ei se deschide mereu din interior, ca o strălucitoare revărsare de blajină-mbrățișare... Și atunci, înfloresc nădejdi sortite fiecărei dimineți... Acestea sunt minunile care se înfăptuiesc la lumina zilei... Sunt minuni vii...

Să ni le prețuim. 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu