duminică, 27 iulie 2014

Singurul adevăr, pâinea...

     În rest, încrengături adunate sub pleoape cu tot sfârșitul tău de toamne... Oare ce-aș mai putea s-adun să-mi fie martor la zbateri în furtună, să dea impresia unei povești în care să aibă crezare viața, mereu aceeași, străpunsă de singura dragoste care o înfruntă, mai vară decât alte veri, cu plete în văpaie, mai suflet decât sufletul meu, acolo unde ne-am putea legăna aromind printre flori? 
     Știi, mai port zâmbind, cântecul atâtor veri, iubind, iubind, murind, o mască ascunsă-n pieptu’ sângerând, când lutul doare în străfunduri, și drumu’ la nămiezi, cu pâinea istovită și ea de porți închise, obloane trase... doar câini gunoieri și păsări mai îmbracă praguri cu somnul clătinat de albul tot mai alb din noapte când mi-e teamă, doar azi, acolo, între frunți, unde visele mă țin strâns împotriva îndoielii, împotriva firii... mă rabdă, iar și iar, lumina

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu