joi, 29 ianuarie 2015

În locul (de) unde nimeni nu vine

Blestemată roată a lumii! 
De ce trebuie să se rotească mereu? (Jack London)

Te chem mereu
de dincolo de tristeți              
nedeprinse cu zbuciumul ploii
numărând clipe
de cumpănă
scriu
și s-ar putea să țină așa ani
de-a rândul la icoană
duminica
să amuțească 
încă o primăvară
din care nu pot ieși
nu pot rămâne

Eli Gîlcescu


miercuri, 21 ianuarie 2015

Coșmarul iernii


Atunci când iarna
visează 
pe neașteptate
cântecul nostru
atât de neliniștit și de alb
coboară privirea și tace 
însingurat 
pe urme aleargă 
și pietrele ne-au închis
în gânduri
o noapte
aproape
ne aud din nimic
din nimic ne țin de lumină 
și iarba
lăcrimând într-o clipă
n-a mai prins o altă zăpadă


Eli Gîlcescu

sâmbătă, 10 ianuarie 2015

Din prea multă liniște


Și tot mai greu
în liniștea asta
să te chem
din toate părțile 
umbre
și
ele s-au împuținat 
mi-e tot mai greu să te chem
mi-e cu neputință să nu te chem

Eli Gîlcescu

vineri, 9 ianuarie 2015

Cântecul iernii

Ar fi vrut să fie o culme
să se reînnoiască mereu
mai aproape de muntele lui
(chiar dacă s-ar putea să nu-i mai aparțină)
să poată uita ce îl încătușase aici pe pământ
atât de cenușiu
atât de trist 
cu pietre pe umăr
și tăcerile își cereau dreptul la tăcere
nu aveau nimic de pierdut
sau poate nu știau să se desprindă de foșnetul somnoros al grădinii 
de țărâna pietrificată
de cântecul iernii căzut la capătul drumului
de unde începea ceața...
iar eu am obosit de zborul lui
de bucurie, de necunoscut...
și nu mă mai satur așteptând 


Eli Gîlcescu

vineri, 2 ianuarie 2015

Fața nevăzută a iernii


Te-am visat în „Iubiria“ adâncă și rece.
Îmi era dor de mare și sete...
Încercam să-ți ating mâna,
dar clipa de ieri ne-a împletit clipele pentru o clipă,
acolo în dreptul inimii,
în nebunia culorilor smulse din trupul meu,
cu neputință de oprit
până-n zori, abia înflorind, din întâmplare,
învelindu-le, apoi, rând pe rând, în tăceri
când măsurau depărtări,
când îmbrățișau culmi și copaci, 
margini de hotar, umbre stinghere,
dimineți tot mai albe,
rătăcite printre iernile mele
când pământul din ce în ce mai greu
scutura zăpezile de altădată,
doina mâinilor, rostogolind clipa divină –
zbucium ascuns –

cel mai frumos colind

Ornament afabil

Am hoinărit destul pe cărări oarbe.
Soarele bătea tare.
Am ajuns la muchia pajiştii
după o lungă absenţă
pe un pinten de pământ
evocator de alcovuri.
Cred că e capătul
de obicei calm şi răbdător
şi o să mă scufund
(nu izbuteam să recunosc)
sau o să devin sămânţă
în vâltoarea de imagini
şi, luat de vânt
care se perinda,
o să devin floarea florii
dintr-o singură răsuflare
unde-ar cădea norii
cu un surâs timid
de gânduri în ploi.
Fusese suportat din obișnuinţă,
iar eu voi deveni
cu gândurile,
ornament
ce era altundeva,
suprapus,
repetând cuvintele de spirit
fervent servite
pe faţada vieţii tale
în schimburile afabile de saluturi
(între mine şi soare).

Elisabeta Gîlcescu / Marius Iulian Zinca – Ornament / Schimb afabil  duet „1 la 1”