vineri, 9 ianuarie 2015

Cântecul iernii

Ar fi vrut să fie o culme
să se reînnoiască mereu
mai aproape de muntele lui
(chiar dacă s-ar putea să nu-i mai aparțină)
să poată uita ce îl încătușase aici pe pământ
atât de cenușiu
atât de trist 
cu pietre pe umăr
și tăcerile își cereau dreptul la tăcere
nu aveau nimic de pierdut
sau poate nu știau să se desprindă de foșnetul somnoros al grădinii 
de țărâna pietrificată
de cântecul iernii căzut la capătul drumului
de unde începea ceața...
iar eu am obosit de zborul lui
de bucurie, de necunoscut...
și nu mă mai satur așteptând 


Eli Gîlcescu

Un comentariu:

  1. RAUL CONSTANTINESCU9 ianuarie 2015, 23:49

    Sublimă trăire a înălțării interioare surprinsă în versuri dense și expresive! Frumos!

    RăspundețiȘtergere