joi, 28 ianuarie 2016

Cântecul iernii

O poveste
ar fi vrut să fie
o culme
să se reînnoiască mereu
mai aproape de muntele lui
chiar dacă s-ar putea să nu-i mai aparțină
să poată uita ce îl încătușase aici pe pământ
atât de cenușiu
de trist
cu pietre pe umăr
tăcerile își cereau dreptul la tăcere
nu aveau nimic de pierdut
sau poate nu știau să se desprindă de foșnetul somnoros al pădurii
de țărâna pietrificată
de cântecul iernii căzut la capăt de drum
obosit de zbor
de bucurie

de necunoscut
nu mă mai satur așteptând

Elisabeta Gîlcescu



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu