Endoscopie

Am văzut suferința răzvrătită, irascibilă,

îndeajuns, 

cu pași târșiți cu disperare,

trădată de răceală, 

și în tot acel chin

anestezicul a simulat egoist un „F â s“ răgușit,

Prea multe așteptări,

nu-i așa, domnule doctor?

La sfârșitul zilei, am simțit nevoia să plâng,

departe de această moarte lentă,

departe de această viață și mai lentă.

Doar Dumnezeu știa când și cum se vor sfârși toate.

Eli Gîlcescu

* * *

Întârzie un dor

la hotarele Amaradiei

de la Scrăzi

până la Stejari, drept spre ponoare,

acolo unde dedițeii în somn de frunze

renasc

noaptea de migdală 

cu vise, cu viața tihnită dinainte,

peste pârâul Gâlceasca

ce vine de la Albeni,

pe lângă pădure, între hotare,

tot așa de neliniștit ca ieri.

Și ce greu le-a fost,

n-ai de unde să știi

când s-au îmbrăcat de sărbătoare

și au iertat totul.

Eli Gîlcescu

Un ciob de inimă

Urăsc diminețile care te-au ademenit

cu lumina verdelui atât de tăcut,

mai ales când caut un loc pentru gânduri

tot mai departe de oameni

Sunt lucruri care se pot repara.

Doar durerea... respirând

sub mine aud pământul să-ți fie mai ușor,

iar Dumnezeu fericit.

Uneori dimineața nu e pentru cei slabi de îngeri

indiferent dacă e

bună sau rea,

prea rar vreun adevăr.

Nu am cum să câștig din pierderi.

Nu aici.

Poate tu, coborând printre pietre, dincolo,

poate o umbră când ți-a rupt legăturile

tot mai slabe de acum încolo

mai nesigure.

Mă tot gândesc cum ar fi dacă am da zilele îndărăt,

să-mi spui că a fost doar o glumă sau așa ceva.

Ce stupid!

Să facă alții ceea ce ar fi trebuit să faci tu mai bine cu sufletul,

să-l repari,

într-o lume cu atâtea capcane,
un iad.

E timpul să-i înveți, fiindcă au păcătuit.

Eli Gîlcescu

Să nu-mi ceri să uit

... pământul neîmpăcat

brațe de arșiți de ploi 

porți în altare

îngenunchind

lumini care plâng

care dor

poate mâine în zori 

mai înalt mai aprins

în lacrimile iernii

vreodată 

mă vei auzi

să nu spui nimic

nimănui

doar să zâmbești ca unui copil

Eli Gîlcescu

Paroxism

(In memoriam)

M-am îmbrăcat de înmormântare

să-ți aud gândurile,

mai ales cele fără somn,

când te privea răsăritul

printre flori

dincolo.

Poate că voi înțelege ce s-a întîmplat

cu povestea ta neobișnuită din ziua de dinainte de ieri

când m-a trezit în zori,

ca o strânsoare în jurul gâtului,

invitația ta blândă la reculegere,

parcă fără părere de rău,

într-un joc al tăcerii.

Și dintr-odată a început să plângă iarba

pe acolo pe unde o ascultai cum crește.

fără să văd că-mi lipsești cu fiecare zi

tot mai mult caut un motiv.

De dragoste.

Și atât.

Și de câmpii verzi, de ploi,

de vise, de noi.

La naiba cu moartea.

Am început să mă îmbrac de înmormântare

și te-am așteptat ca pe Regina din Saba.

Eli Gîlcescu

Oare pădurile vor fi mai fericite

... dacă voi ridica o cruce de jurământ

peste lunci și ponoare,

într-un februarie mic și al dracului – cum spune proverbul.

chiar dacă arareori trec să văd cum le-ar fi fost

printre orătănii, așteptând să clocească găinile,

să înflorească mușcatele,

iar în mustul zăpezii să semene mazărea și ridichea de lună.

Orânduindu-și grădinile,

în timp ce nu se mai gândeau la altceva,

sau poate așa li se părea când înfloreau cireșii,

când vatra ardea neîntrerupt,

iar seara, cu frunțile încrețite adesea,

cu ochii moleșiți de oboseală,

abia își vedeau de odrasle.

La oraș, și-au păstrat obiceiurile

mai ales cele bisericești, cu sărbători și zile de post.

Doar visele și-au găsit sfârșitul

unde se mai aude încă clopotul

parcă blestemând clipa

cum într-o alta, poate,

când nu mai era nimic de spus,

când nu mai știau să apere ce le aparținea,

Dumnezeu o va face în locul lor

după Lege.

Apoi tot mai întuneric se lăsa.

Tot mai frig.

Și cu cât se acopereau, își dezgoleau mai mult durerea,

de nu mai puteau isprăvi rugăciunea.

În această lume tot mai străină așteptau vindecarea.

Iar pădurea, ca un ecou,

într-o nepăsare orgolioasă,

între ei și Dumnezeu.

Eli Gîlcescu

Din ziua de dinainte de ieri

M-am trezit iubită într-un anume fel.

Chiar dacă n-o văd, nu înseamnă că nu e acolo,

la locul ei,

răbdătoare.

Eli Gîlcescu

A început să se roage

... încet-încet

a prins gustul sângelui pe mâini, pe picioare.

Parcă s-a deconectat.

Îmi ascultă durerea acolo unde nici n-ar fi vrut să fie.

În fiecare zi se pierde de spaimă

într-o luptă invizibilă, mută

ca un Bifröst

între noi,

după ploaie,

sau un liliac de mai

nu știu...

De atunci 

înainte de a stinge lumina,

o sărut încet-încet
cu dragoste

Eli Gîlcescu

Ce nu poate fi înțeles

Când inima a început să vorbească de una singură,

dintr-odată,

nu aveam somn. Eram într-o luptă continuă.

Nici cărțile nu mă linișteau.

În preajma lor încercam să respir. Să rămân vie.

Îmi lăsam sufletul lângă ele. Să-l împace.

Uneori, o ascultam. Dârdâia din toate încheieturile.

Voiam s-o opresc. Să nu mai simt nimic.

Ochii mi se umpleau de lacrimi de teamă.

Să nu cad în haos, căutam ceva s-o fac suportabilă.

Am început să visez grădina cu miros de iarba crudă. 

De undeva din vale se auzeau zarzării înflorind            

așa deodată

doar pentru mine

ca și cum îmi făgăduiau o nouă bucurie.

Mă apărau de frig.

În neștire.

Apoi, grădina s-a umplut de ciori.

Eli Gîlcescu

Cum să te regăsesc

... dincolo de răsărit
de priviri înfrigurate 
singuratice priviri

de prea multe rătăciri
toate la un loc
și în același timp

în mine iar 
au plâns

când nu erai

Eli Gîlcescu