luni, 12 iunie 2017

Pentru că nu știu altă cale

Spre casă...
Am vizitat-o pe cea care mi-a împrumutat pentru o clipă din mărinimia ei. Tot pentru o clipă, a fost îngerul meu, salvarea mea; tot binele, credeam, să se întoarcă înmiit spre ea. Dar n-a fost așa.
Învinsă, trădată, și-a văzut sfârșitul în blestemata aia de închisoare, luni, zile, ani... Pentru nimic în lume nu mai voia să-și amintească. Aproape că murise. Și se minuna cum de n-a luat-o Dumnezeu, lăsând-o așa între viață și moarte. Niciun licăr de viață. Nimic.
Anii ei, și toți cei dinainte, îmi dau dreptul de a-i mulțumi, de a-i mărturisi bucuria de a o revedea, de a o îmbrățișa... Am căutat să mi-o închipui ca atunci, în halatul alb, venind spre mine.
Azi pare șubredă, parcă, dintr-o altă clipă, tot mai firavă, liniștită. O liniște amară, grea, descumpănită, la capătul puterilor.
Și Dumnezeu i-a îngăduit o mângâiere în numele mamelor care au căutat-o atunci, în numele copiilor avortați, în numele fiicei mele. Când o va cunoaște, când va afla totul, când se va mira, când...
Am lăsat în urmă doi oameni triști și un câine care lătra... Poate cu durerea lui, a lor. Și a mea

Eli Gîlcescu

12 iunie 2017

3 comentarii:

  1. Mi e părea că sunt ani de zile de când n-am plâns, că poate nici să plâng n-aș mai putea. Și totuși, ieri, a fost una din clipele acelea când am plâns de bucurie. Am plâns și am îmbrățișat-o pe cea care m-a asistat la nașterea fiicei mele, de mult, tare de mult... Atunci eram atât de tânără, acum sunt... bunică. (Eli Gîlcescu)

    RăspundețiȘtergere
  2. Ieri, de ziua ei, i-am amintit cum la șapte ani își apăra dreptul de a purta o cruciuliță în penar. (Eli Gîlcescu)

    RăspundețiȘtergere