sâmbătă, 23 februarie 2019

Endoscopie



Am văzut suferința răzvrătită, irascibilă,
îndeajuns, 

cu pași târșiți cu disperare,
trădată de răceală, 
și în tot acel chin
anestezicul a simulat egoist un „F â s“ răgușit,

Prea multe așteptări,
nu-i așa, domnule doctor?

La sfârșitul zilei, am simțit nevoia să plâng,
departe de această moarte lentă,
departe de această viață și mai lentă.

Doar Dumnezeu știe când și cum se vor sfârși toate.


Eli Gîlcescu

* * *


Întârzie un dor
la hotarele Amaradiei
de la Scrăzi
până la Stejari, drept spre ponoare,
acolo unde dedițeii în somn de frunze
renasc
noaptea de migdală 
cu vise, cu viața tihnită dinainte,
peste pârâul Gâlceasca
ce vine de la Albeni,
pe lângă pădure, între hotare,
tot așa de neliniștit ca ieri.

Și ce greu le-a fost,
n-ai de unde să știi
când s-au îmbrăcat de sărbătoare
și au iertat totul.

Eli Gîlcescu

miercuri, 20 februarie 2019

Un ciob de inimă


Urăsc diminețile care te-au ademenit
cu lumina verdelui atât de tăcut,
mai ales când caut un loc pentru gânduri
tot mai departe de oameni

Sunt lucruri care se pot repara.
Doar durerea... respirând
sub mine aud pământul să-ți fie mai ușor,
iar Dumnezeu fericit.

Uneori dimineața nu e pentru cei slabi de îngeri
indiferent dacă e
bună sau rea,
prea rar vreun adevăr.

Nu am cum să câștig din pierderi.
Nu aici.
Poate tu, coborând printre pietre, dincolo,
poate o umbră când ți-a rupt legăturile
tot mai slabe de acum încolo
mai nesigure.

Mă tot gândesc cum ar fi dacă am da zilele îndărăt,
să-mi spui că a fost doar o glumă sau așa ceva.
Ce stupid!
Să facă alții ceea ce ar fi trebuit să faci tu mai bine cu sufletul,
să-l repari,
într-o lume cu atâtea capcane,
un iad.

E timpul să-i înveți, fiindcă au păcătuit.

Eli Gîlcescu

sâmbătă, 16 februarie 2019

Să nu-mi ceri să uit


... pământul neîmpăcat
brațe de arșiți de ploi 
porți în altare
îngenunchind
lumini care plâng
care dor
poate mâine în zori 
mai înalt mai aprins
în lacrimile iernii
vreodată 
mă vei auzi
să nu spui nimic
nimănui
doar să zâmbești ca unui copil

Eli Gîlcescu

vineri, 15 februarie 2019

Paroxism


(In memoriam)

M-am îmbrăcat de înmormântare
să-ți aud gândurile,
mai ales cele fără somn,
când te privea răsăritul
printre flori
dincolo.

Poate că voi înțelege ce s-a întîmplat
cu povestea ta neobișnuită din ziua de dinainte de ieri
când m-a trezit în zori,
ca o strânsoare în jurul gâtului,
invitația ta blândă la reculegere,
parcă fără părere de rău,
într-un joc al tăcerii.

Și dintr-odată a început să plângă iarba
pe acolo pe unde o ascultai cum crește.
fără să văd că-mi lipsești cu fiecare zi
tot mai mult caut un motiv.
De dragoste.
Și atât.
Și de câmpii verzi, de ploi,
de vise, de noi.

La naiba cu moartea.

Am început să mă îmbrac de înmormântare
și te-am așteptat ca pe Regina din Saba.

Eli Gîlcescu

miercuri, 13 februarie 2019

Oare pădurile vor fi mai fericite

... dacă voi ridica o cruce de jurământ
peste lunci și ponoare,
într-un februarie mic și al dracului – cum spune proverbul.
chiar dacă arareori trec să văd cum le-ar fi fost
printre orătănii, așteptând să clocească găinile,
să înflorească mușcatele,
iar în mustul zăpezii să semene mazărea și ridichea de lună.

Orânduindu-și grădinile,
în timp ce nu se mai gândeau la altceva,
sau poate așa li se părea când înfloreau cireșii,
când vatra ardea neîntrerupt,
iar seara, cu frunțile încrețite adesea,
cu ochii moleșiți de oboseală,
abia își vedeau de odrasle.

La oraș, și-au păstrat obiceiurile
mai ales cele bisericești, cu sărbători și zile de post.
Doar visele și-au găsit sfârșitul
unde se mai aude încă clopotul
parcă blestemând clipa
cum într-o alta, poate,
când nu mai era nimic de spus,
când nu mai știau să apere ce le aparținea,
Dumnezeu o va face în locul lor
după Lege.

Apoi tot mai întuneric se lăsa.
Tot mai frig.
Și cu cât se acopereau, își dezgoleau mai mult durerea,
de nu mai puteau isprăvi rugăciunea.

În această lume tot mai străină așteptau vindecarea.
Iar pădurea, ca un ecou,
într-o nepăsare orgolioasă,
între ei și Dumnezeu.


Eli Gîlcescu

joi, 7 februarie 2019

Din ziua de dinainte de ieri

M-am trezit iubită într-un anume fel.
Chiar dacă n-o văd, nu înseamnă că nu e acolo,
la locul ei,
răbdătoare.

Eli Gîlcescu

luni, 4 februarie 2019

A început să se roage


... încet-încet
a prins gustul sângelui pe mâini, pe picioare.
Parcă s-a deconectat.

Îmi ascultă durerea acolo unde nici n-ar fi vrut să fie.

În fiecare zi se pierde de spaimă
într-o luptă invizibilă, mută
ca un Bifröst
între noi,
după ploaie,
sau un liliac de mai
nu știu...

De atunci 
înainte de a stinge lumina,
o sărut încet-încet
cu dragoste

Eli Gîlcescu

sâmbătă, 2 februarie 2019

Ce nu poate fi înțeles


Când inima a început să vorbească de una singură,
dintr-odată,
nu aveam somn. Eram într-o luptă continuă.
Nici cărțile nu mă linișteau.
În preajma lor încercam să respir. Să rămân vie.
Îmi lăsam sufletul lângă ele. Să-l împace.
Uneori, o ascultam. Dârdâia din toate încheieturile.
Voiam s-o opresc. Să nu mai simt nimic.
Ochii mi se umpleau de lacrimi de teamă.
Să nu cad în haos, căutam ceva s-o fac suportabilă.
Am început să visez grădina cu miros de iarba crudă. 
De undeva din vale se auzeau zarzării înflorind            
așa deodată
doar pentru mine
ca și cum îmi făgăduiau o nouă bucurie.
Mă apărau de frig.
În neștire.
Apoi, grădina s-a umplut de ciori.

Eli Gîlcescu

vineri, 1 februarie 2019

Cum să te regăsesc


... dincolo de răsărit
de
priviri înfrigurate 
singuratice priviri
de prea multe rătăciri
toate la un loc
și în același timp
în mine iar 
au plâns
când nu erai

Eli Gîlcescu