duminică, 29 decembrie 2019

Un zâmbet fără slăbiciuni


Nu mai suntem pe timpul când ne povesteam necazurile și greutățile, când îndulceam în tăcere nedreptățile. Mai ții minte? Clase cu radiatoare improvizate, și când ajungeam la tine, în mijlocul camerei ardeam o lampă cu gaz. Și ne încălzeam. Mă sâcâie și acum amintirea acelor vremi. Mă sâcâie pentru că tremuram de frig. Chiar și în întunericul de acasă. Și asta ne unea. Și ne întărea. Pentru că Dumnezeu ne-a dat putere pentru lucrarea noastră. Pentru ceasul nostru. Și cât de frumos să biruiești cu dragoste în toate. 

Atunci, Crăciunul era și Crăciunul tău. Unii își doreau o mașină, sau o casă, poate un copil. Câte nu-ți poți dori în ziua de Crăciun! Te gândeai numai la ziua de mâine. Ce dezamăgiri vor veni? Și cum le vei rezista?

Mulți ani m-am învârtit în jurul tău, fără să simt diferența dintre noi. Uneori plângeai de durere și umilință. Te vedeam, te auzeam tot mai des.
Aveai ceva din răbdarea lui Iov. „De aceea nu este răsplătit numai cel care face binele, ci și cel care îndură cu răbdare răul.“
Când te priveam, cum să nu fiu curioasă, să știu ce se întâmplă.
Erai la mâna „lor“ în fiecare vară-toamnă. Cu „îngăduință“, îți ofereau un statut fragil, pentru că erai mai ușor de condus.

Puține sunt întâmplările care m-au marcat. Puțini și oamenii. Nu știu dacă sunt îndreptățită să vorbesc despre noi, dar știu că atunci eram hotărâtă să risc, să joc tare, să câștig alături de tine. Cu ultima rămășiță de speranță, de muncă, de pasiune.

Uneori mai tânjește inima după un astfel de gest. Mai ales când întâlnesc tineri care nu știu să scrie. E inadmisibil. Să lași în nesiguranța și întuneric școala. E ca și cum te-ai „despărți de o lume în care n-ai întâlnit pe nimeni, în care nimeni nu ți-a spus nimic“.

Eli Gîlcescu

miercuri, 25 decembrie 2019

S-a întâmplat de Crăciun

Ca să înțeleagă cineva prietenia noastră, trebuie mai întâi să fi trecut prin ea. Chiar prin ciur și dârmon. Unii ne-au privit chiorâș. Nici acum, după 30 de ani nu simt „furnicătura vreunei căințe“. Eram doar noi, puternice și de neînduplecat, îndrăgostite de adevăr, de dreptate, pregătite să punem capăt unui zbucium îndelung. Simțeam că suntem în tabăra învingătorilor.

Nu știu unde am petrecut Crăciunul, acum 30 de ani. Poate împreună, încercând să modelăm libertatea, în felurite chipuri, să aducem bucuria printre dascăli.
Până și Dumnezeu s-a bucurat de lucrarea pe care am început-o atunci. 
Când toți așteptam o chemare...

Știi, se spune că tot ce atingi azi este dumnezeiesc.

Înseamnă că tot ce am „atins“ în acele zile a fost de la Dumnezeu. 

Eli Gîlcescu
25 Decembrie 2019

Și cuvântul s-a făcut trup

... şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl. (Ioan 1/14)

duminică, 22 decembrie 2019

Te vei întoarce de Crăciun

... când ploile plâng
lângă o fântâna cu cumpănă

și plâng întruna 
de ieri
ca un blestem zvârlit între lumină și întuneric
gata să ierte totul paladinului fără cap
nespovedit
neîmpărtășit

iar dacă mai avea și altceva pe cuget
înainte de a i se înmuia picioarele
la un cântec de dragoste
lângă o fântână cu cumpănă
când ploile plâng
oriunde va fi
de Crăciun

Eli Gîlcescu

vineri, 20 decembrie 2019

O dimineață de cald

M-ai întrebat dacă mi-a fost vreodată frig de oameni
ca și cum ar mai fi o clipă
necumințită
până când în urechi aud
dimineți fără soare
cu gust sărat ca de lacrimi
nu știu de ce
chiar nu știu
de ce mi-a fost frig
de tine


Eli Gîlcescu

marți, 17 decembrie 2019

Ca mâinile să arate cine sunt


... se rugau pe întuneric
ca vânătorul de capete să nu le fure puterea de lumină
de nu mai știau încotro să meargă
să nu dea de cruci de jurământ
în dreptul fiecărui ciot de stejar

Dacă ar fi cu putință
ar putrezi acolo
păzindu-le rădăcinile

Cătau în bobi semne
își făceau cruce în fața icoanelor
cu frica lui Dumnezeu
după dreapta sa fără asemănare
greșelile să le ispășească
precum merită

Eli Gîlcescu


Dar din dar


Întâlnirea de ieri cu Adrian Tudor, viceprimar municipiul Târgu Jiu, a fost surprinzătoare, în timp ce „Șelefuitorul de goluri“ (Eleodor Dinu) își căuta un loc în biblioteca personală.
Am plecat cu povestea unor „Zile de sbucium și glorie“ – o carte de suflet, scrisă în așa fel, „ca să înalțe, ca să răsplătească. Autorul (Ion D. Isac), el însuși din rândurile celor mulți și bravi...“ . O carte din Colecția „100 România“,  moment ce se leagă armonios de Sărbătorile Crăciunului și Noului An, cu admirație pentru scriitorii gorjeni, și nu numai, pentru mereu inspirată în grație și frumusețe, poezia.
Înainte de a-i mulțumi pentru această clipă în care, simbolic, am fost de partea celor care știu să împace suflete, ne-am amintit de prietenii de ieri, de azi, cu mirare, dar și cu bucuria de odinioară.

Eli Gîlcescu

sâmbătă, 14 decembrie 2019

Cu ea până la capăt


De multe ori te bucuri prea devreme și te căiești prea târziu. (Ileana Vulpescu)

Fiecare sfârșit de an e altfel. De neoprit, întortocheat, uneori, plin de capcane.  Cu patimi chiar. Mai ales cel din 2018. 
Cu 3 zile înainte, scriam: „Un an care se putea și altfel. Un an pe care-l iert de toate vinile. Poate cel care vine va fi mai îngăduitor.“ N-a fost așa.

Dintr-odată, „Simțeam cum se răcește în mine inima.“ Abia respira, la cât se frământa, la cât avea să mai reziste. Lupta împotriva propriei ruine. Ba o ardea ceva pe dinăuntru, ba se răcea brusc. În timp ce mă chinuiam s-o aud, să-i ascult respirația, ca să pot respira și eu

Până într-o zi...
Încet-încet, m-a învățat să mă bucur pentru cel mai frumos lucru care mi se întâmplă azi. 

Pare mult mai vesel, nu? Cum îmi doresc să fie și NouAn. Vesel și sincer.
Și pentru voi!

Eli Gîlcescu

miercuri, 11 decembrie 2019

Aniversarea


... sau darul unei clipe! Copilărindu-l!

Remarcabil! 

Și Tabloul Sophiei (altul decât cel reușit de Marc Chagall, dar atât de asemănător)! „Ici – o tuşă! Albastră. Ici – una verde. Roşie. Culorile se potolesc, vine tihna...
Desigur tabloul se lucrează, poate și ceva în plus, în stare să provoace emoții puternice în rândul privitorilor. Poate culori revărsătoare. Sau o zi aprinsă de lună plină și „o cină contemplativă la margine de lac... dacă am fi avut trupurile ușoare ca ceața, am fi putut alerga prin lumina ce poleise pliurile domoale ale apei. Căci nimic nu era mai bun ca dansul în timp ce compunea, alergând de colo-colo pe nisipul umed sau „jucându-se prin zăpadă ori pe gheață, chicotind și râzând“.
Totul ține de complexitatea autorului în a o descrie cât mai fidel pe Sophia. Și cât de lesne și liniștitor reușește!

Utilizarea culorii, a viziunii și a imaginației este captivantă. De aceea are preferințe, primul loc fiind ocupat de Joan Miró, urmat de Paul Klee. Vassily Kandinsky  (între cei care o fascinau) e cel de-al treilea pictor de la care Sophia a învățat cum să-și exprime emoțiile în culoare.

Mă întreb mereu care-i acea forță care acționează asupra lor. Atât pentru unchiul-învățăcel, cât și pentru Sophia, la cei 11 ani, „cu patru limbi vorbite curent și fluent, între care româna la nivel de rafinamente literare, jocuri de cuvinte, improvizații poetice sau afectări retorice“.
„Chiar și Sigmund Freud a avut onoarea să se afle între cei portretizați de Sophia, iar dacă vă întrebați de unde știa de faimosul psihanalist, răspunsul e simplu. L-a văzut într-o carte, o biografie care se citea în casă la acel moment și a fost fascinată de el, de cum arăta într-o poză de tinerețe, precum și de felul cum o trata de isterie pe o anume Ana“.

O carte lăsată intenționat cititorilor, dar mai ales iubitorilor de artă, deschisă la diverse interpretări. O carte despre pasiune și începuturile ei. O carte despre Sophia și antrenamentul din fiecare zi. O carte despre micul atelier de joacă în care își trăiește viața misterioasă, alături de fiecare culoare. O carte vie, pe înțelesul oricui, pretutindeni, inocentă și complexă, iar dincolo de ea, lucrul în sine, decisiv în arta vizuală. O carte care nu are nevoie de critică, ci de exegeza în sine, sub raportul ideii, formei, frumuseții, cu clipiri din ochi a mirare, deloc întâmplătoare.

Deloc întâmplătoare și ziua când am isprăvit cartea. Aproape de ziua Sophiei. 16 decembrie 2008. În aceeași zi, dar cu 238 ani înainte, se năștea un nemuritor.

Sophia, la 4 ani (august 2012), a semnat prima expoziție, apoi la 5 ani, a expus lucrările personale în a doua expoziție.
La 8 ani, Beethoven susținea primul concert, iar la 12 ani a publicat prima compoziție.

De curând, am surprins-o pe Sophia într-o altă poveste. Poate cineva o va scrie, pe îndelete, așa cum a reușit Vianu Mureșan să lumineze a bucurie această carte, citită de mine, în pas molcom, fără să-mi scape ceva. Ba chiar a reușit să-mi fie dragă.
Mulțumiri și admirație, Vianu Mureșan!

marți, 10 decembrie 2019

Cu capul pe butuc

Încă mai simt pădurea din ce în ce mai puțină
ca un semn de moarte neașteptată

Ieri m-am rugat pentru ea
am aprins lumina și am spus Tatăl nostru de trei ori
mi-am făcut cruce în fața icoanei
ca și cum i-aș îngropa nenorocul
mai departe
de vreme
de burnița rece
de ploi
de nopți nesfârșite

Chiar dacă nu am cunoscut-o
aș crede că văd o țară
cum o izbea cu forța        
ca și cum ar fi dreptul  ei
s-o îngrădească, să dea drumul la câini,
s-o siluiască încă o sută de ani
cu capul pe butuc
și tot de atâtea ori
să surâdă
în noi

Eli Gîlcescu

miercuri, 4 decembrie 2019

Și noaptea...


„ca o lene, aşa de 'ncet se duce!...“ 

printre tăceri absurde

nu seamănă cu noi

greu suspină


pentru o clipă

saltă din nimic

ca un descânt din ce în ce mai trist

nu-l mai încercasem niciodată


Eli Gîlcescu