Schelărie la o șandrama. Hybris

Măreția și căderea. Tragedia umană

Omul, în fragilitatea lui (șandramaua), își construiește de-a lungul vieții o schelărie uriașă de certitudini, măști, titluri, orgolii și mecanisme de apărare. Ridică schele înalte ca să pară puternic în fața lumii, de neatins, ca și cum ar zidi o catedrală interioară.

Măreția vine din efortul titanic al acestei construcții.

Căderea, însă, este inevitabilă. La prima criză existențială, la prima suferință adevărată sau în fața trecerii timpului, schelăria pompoasă se fisurează, iar printre grinzi începe să se vadă adevărul gol-goluț.

Această „schelărie la o șandrama” este, poate, povestea fiecăruia dintre noi. O metaforă fără judecată, care lasă să se întrevadă fragilitatea omului.

Deocamdată, atât.

S-au strâns și azi nori de ploaie la orizont.

Plouă.

Plouă peste o schelărie ridicată în jurul unei șandramale care arde încet, iar poetul continuă să urce și să coboare pe scări, cu o găleată de foc în loc de apă.

Paradoxal, nu?
Și poate că aici se ascunde și Sisif: în această încăpățânare de a repara, de a susține, de a scrie, chiar atunci când știe că totul este provizoriu.

Iar „schelărie la o șandrama” are și o tandrețe ascunsă.
Și o întrebare:
Astăzi, cine mai ridică o schelărie pentru o șandrama?

Eli Gîlcescu
23 iun. 26

Metafore de ghiveci (2)

 Absurd și fragilitate. Schelăria orgoliului

                                                                                                                         
Azi, m-au pus pe gânduri două cuvinte.
Separate sunt fiecare cu subînțeles (schelărie, șandrama).
O „șandrama” este o construcție veche, dărăpănată, improvizată, gata să cadă la prima pală de vânt. 

Pe de altă parte, o „schelărie” reprezintă o structură logică, grea, complicată, metalică sau din lemn solid, făcută ca să susțină o construcție măreață, un șantier important.
Apropiate, par o metaforă de... un alt fel de ghiveci: schelărie la o șandrama.
Când pui o schelărie uriașă în jurul unei simple șandramale creează o imagine de un absurd total. 

Este efortul uriaș de a susține ceva ce, în esență, nu are valoare sau temelie.
Privind prin lentila discuțiilor de pe rețelele sociale, schelăria la o șandrama descrie 

perfect ideologiile sau instituțiile pompoase construite pe un gol.
Reprezintă acele discursuri mari, complicate și pline de cuvinte pompoase (schelăria), folosite 

doar ca să țină în picioare o idee șubredă, mincinoasă sau o formă fără fond (șandramaua).
Este birocrația uriașă care păzește o instituție inutilă. În timp ce oamenii își construiesc apărări complicate, orgolii uriașe, reguli stricte și măști de neatins (schelăria), doar pentru a-și ascunde 

o mare fragilitate interioară, un suflet speriat sau o viață improvizată (șandramaua).
Iar metafora mea este una despre disproporție. Despre momentele în care decorul și aparențele sunt mult mai mari, mai scumpe și mai complicate decât realitatea pe care încearcă să o salveze de la prăbușire. Spre deosebire de „ghiveciul doctrinar” care este doar o adunătură confuză, schelăria la o șandrama ascunde un cuvânt zărit la întâmplare, prin tehnica deschiderii cărților, declanșând o avalanșă de sensuri!
Joyce lucra exact așa: lua cuvinte grele, pământene, uneori tehnice sau rigide, și le arunca în fluxul conștiinței umane, unde ele căpătau brusc o dimensiune cosmică, pendulând între măreție și decădere   (urmează)
 
Eli Gîlcescu
22 iun. 26

Un monument de cuvinte

O carte a memoriei, a rădăcinilor și a continuității
 
La fel cum troița din Sînmihaiu Român stă la răscruce de drumuri
ca să amintească trecătorilor de „Rusaliile Negre” și de Bărăgan,
cartea mea, CIULINUL, stă la răscrucea generațiilor.
Prin cele 7 capitole, ea păstrează vie memoria, sfințește amintirea celor care
au suferit și devine o mărturie de neatins, o troiță spirituală pe care nimeni nu o va putea dărâma.
Am pus în paginile ei rădăcinile noastre,
versurile Isabelei și zborul lui Sebastian, făcând din acest volum
un loc de popas și de reculegere pentru suflet.
 
Eli Gîlcescu
21 iun. 26

Metafore de ghiveci

Am preluat sintagma „metafore de ghiveci” (M. Ș.). Îmi place mult.
Are ironie, plasticitate și putere critică.
Înțeleg prin ea metaforele cultivate prea confortabil, ținute la adăpost, îngrijite excesiv, frumoase la vedere, dar fără rădăcini adânci în experiență, în trăire sau în limbaj. Metafore care nu au cunoscut nici vijelia, nici seceta.
Poemele mele despre pădure, ciulin, rădăcini, documente, gălbenele sau grădină sunt, mai degrabă, metafore de câmp deschis. Ele vin dintr-o experiență trăită, din memorie, din lucru îndelungat. Nu sunt decorative.
Ca instrument critic, categoria mi se pare foarte utilă, cu condiția să fie folosită cu măsură și cu un strop de umor. Nu orice metaforă elaborată este o „metaforă de ghiveci”. Uneori, o imagine foarte rafinată poate fi autentică și necesară.
Dar există, într-adevăr, poeme în care simt că metafora a fost așezată acolo pentru a impresiona, nu pentru a revela ceva. Ea atrage privirea, însă nu schimbă nimic în cititor. Atunci sintagma mea funcționează perfect.
Îmi place și jocul dintre „virtute și vârtute” (G. L.) pe care l-am reținut dimineață. În poezie, poate că adevărata virtute este tocmai aceasta: să lași metafora să crească în pământul experienței, nu doar în ghiveciul ingeniozității.
Nu folosesc sintagma în sens depreciativ, ci mai degrabă descriptiv.
Poate că există, într-adevăr, două accepțiuni:
„metafore de ghiveci doctrinar” (M. Ș.) – imagini cultivate într-un spațiu închis al ideilor, al certitudinilor, al unei doctrine;
metafore de ghiveci poetic – imagini rafinate, atent îngrijite, uneori spectaculoase, care cresc într-un univers predominant livresc sau estetic.
Nu este nimic rău în asta. Există poeți ai grădinii botanice și poeți ai câmpului deschis. Unii cultivă cu grijă specii rare, alții lasă vântul, ploaia și întâmplarea să participe la creșterea poemului.
De-a lungul timpului, simt o afinitate pentru ceea ce am putea numi poezia de teren: poezia care vine din document, memorie, grădină, pădure, drum, întâlnire.
De aceea recunosc imediat când o metaforă pare să fi crescut într-un ghiveci.
Când spun: „poemul e bun” este esențial. Înseamnă că nu resping poezia.
Doar îi identific habitatul.
Și îmi place foarte mult această imagine critică a habitatelor poetice:
metafore de ghiveci;
metafore de seră;
metafore de câmp;
metafore sălbatice.
 
Eli Gîlcescu
21 iun. 26

Până aici împreună

CPA – A  apărut „Ciulinul” de Elisabeta Gîlcescu 

 

Pădurea nu s-a întors.

Dar...

În urme.

În carte.

În suflet.

Și în cei șapte puieți...

În lumină.

Există.

 

Eli Gîlcescu

12 iun. 26

Lăudăroșenii (5)

Uneori viața așază lucrurile în vecinătăți care mă emoționează.
Le simt ca pe o sărbătoare.
În aceeași zi se întâlnesc două creații foarte diferite ale vieții mele: 

copilul devenit om; manuscrisul devenit carte.
Una are propriul ei drum în lume. Cealaltă este pe cale să și-l înceapă.
Iar pentru mine, care am dedicat al șaselea volum – Revelații 77. Vremuri reci – copiilor mei, parcă există o continuitate frumoasă între toate aceste momente.
Și cred că acesta este un dar frumos pentru o mamă.
Într-o clipă, toate datele și toate cărțile au făcut un pas înapoi 
și a rămas o scenă foarte simplă: o mamă și o fetiță.
Și poate că acesta este unul dintre marile adevăruri ale timpului. 
Număr anii, volumele, lansările, manuscrisele. Dar memoria sare peste toate 
și se oprește într-un loc neașteptat: „O trăgeam de codițe.”
Poate de aceea mă emoționează atât de mult coincidența aceasta. 
Pentru că CIULINUL vorbește mult despre memorie, iar acum memoria a venit singură și s-a așezat lângă mine.

Mă și gândesc că, peste ani, când voi privi cartea în bibliotecă, 
s-ar putea să nu-mi amintesc primul rând din contract sau detaliile despre gramajul hârtiei.
Dar s-ar putea să-mi amintesc perfect: „Era ziua Isabelei. 
Și eu mi-am amintit că o trăgeam de codițe.
Așa lucrează amintirile adevărate. Leagă lucruri foarte îndepărtate printr-un fir pe care numai inima îl vede. Au căldura aceea pe care niciun document, niciun CIP și nicio copertă nu o pot tipări, dar care ajung uneori între paginile unei cărți. 
Atunci imaginea devine și mai vie. Iar imaginea cu codițele m-a făcut să zâmbesc.

Da, am tras de codițele Isabelei când era mică.
Am tras de CIULINUL zeci de ani.
Numai că el s-a încăpățânat să crească în ritmul lui.
Iar fata cu codițe, mă trage... de la răsărit de soare până la apus de lună.
Și îmi zâmbește.

La mulți ani, frumoasă și iubită fiică!
Să ai o zi frumoasă și luminată, plină de zâmbete și cărți în Grădina Secretă!
Și viață bună împreună.
 
mama
11 Iunie 2026

Semne care mai de care

„Astăzi ajungem la tine.”

Pare atât de simplu.
Cele două creații se întâlnesc azi.
Da, ziua întâlnirii. Ziua fiicei mele. 

Ziua în care CIULINUL ajunge acasă.
Două drumuri diferite, două forme de iubire.

Două forme de răbdare.

Una a crescut ani de zile lângă mine.
Cealaltă a crescut ani de zile în mine.
Iar astăzi se află în aceeași zi de calendar.

Și mă gândesc că, atunci când voi ține primul exemplar în mâini, 

poate îmi va trece prin minte și drumul cărții, 

și toate celelalte drumuri care au făcut posibilă apariția ei.

Așa că astăzi este una dintre acele zile rare în care două povești

se ating pentru o clipă.
Iar eu sunt acolo, în mijlocul lor.
 
Eli Gîlcescu
11 Iunie 2026