Poezia, o criniță de pădure

(Un poem dus până la marginea tăcerii)

20 mar. 26

De neascultat. Doar dăruit
în aceeași lumină de constituire
printre arhive...
 
într-o liniște care nu era goală –
era plină de așteptare.

Am simțit-o din plin.

Nu se grăbea.
 
Pentru că acolo nu mai era vorba de vârstă.
Nici de voce.
Nici de apariție.
 
Era legătura care nu se rupe.
Cu Ciulinul și H-ul mare.

Cu ceva din ei
înflorind

înainte și după.
 
Eli Gîlcescu
21 mar. 26

Sanctuarul tăcerii

O punte de tăcere,
un sărut în aerul dimineții.

Vioara cântă în surdină,
iar pașii și poveștile
se ating fără cuvinte.
 
Se-ntinde lent,
sfâșiată de tăceri,
izbită lăuntric de gânduri
care atrag alte gânduri, suspiciuni.
 
Fiecare lemn, fiecare floare
ține minte,
iar inimile care se recunosc
zâmbesc în lumina sălbăticită de ploi.
 
Mai puțină milă.
Mai puțini prieteni.
Mai mult timp de tăcut.
 
O bucurie târzie.
 
Eli Gîlcescu

16 Martie 2026

Al treilea zbor ratat

 
suspendat între vis și realitate,
 
între pași mici
fără restricții
și trafic infernal,
 
fără furie,

poate într-un avânt de minune
într-o lume inepuizabilă de surprize,
 
ca visul meu –
o întindere nemărginită,
 
un zbor întrerupt,
altul în prelungire…
 
după un antract
de câteva luni,
un an –
 
până când
nu voi mai avea nevoie
de el.
 
Eli Gîlcescu
 
15 mar. 26

Între două respirații adevărate

Orele bune nu se țin de catedră, ci în picioare, printre elevi.
Și mai ales nu deasupra lor, ci la aceeași înălțime a respirației.

Catedra e un obiect.

Învățarea e un eveniment. 

Mai ales pentru profesorii care încă mai caută

metode vii, care să nu omoare curiozitatea elevilor.

Orele adevărate se țin în mers, cu ochii care caută priviri, nu caiete,
cu tăceri lăsate intenționat,
cu greșeli lăsate să existe ca să se poată naște întrebarea.

Eli Gîlcescu

Palmira

Deșertul suspină,
ruinele se întind în tăcere,

iar Fata Morgană
se mișcă printre miraje,
aproape, dar neatinsă.
 
Lumina ei cade
ca un psalm inversat –

o chemare fără sunet,
un drum 
pe care doar inima îl știe
o dată în viață.

Nisipul a tăcut.
 
Și Fata Morgană.

Eli Gîlcescu
4 mar. 26

Act de dotă – 11 februarie 1938

Istorie. Istorie vie.

Și nu doar regi și regimuri.

 
Uneori, un simplu „11 februarie 1938”
deschide o ușă –
o casă luminată pentru o nuntă,

o ladă de zestre,
semnături tremurate,
doi tineri care încep.
 
O mamă văduvă își așază fiica.
Dă pământ.
 
Pământ descris ca un trup
în formă de „H mare”,
hotărât prin arbori.
 
Legat de drumuri și păduri,
pământul începe dinspre apus,
merge spre răsărit,
atinge „Pădurea spre Scrăzi”,
 
un „fag cu jar vechiu”…
tot spre răsărit,
cu lipsă și spor,
până în „drumul de sub ogrăzi”.
 
Două capete unite.
Două familii legate printr-o căsătorie.
 
E o geografie a vieții,
o hartă
a unei lumi dispărute.
 
Eli Gîlcescu
din Ciulinul (în lucru)
21 feb. 2036

Alertă de creștere

doi puieți 

un cireș și un nuc.

vântul e de iarnă,
încă nu știe
că ei știu să aștepte.

se cuibăresc în casă,
nu ca să fugă de frig,
ci ca să-și țină rădăcinile
la cald.

Dar când vor ridica glasul
…va fi fără strigăt.

va fi acel sunet
pe care îl fac pomii
când cresc:
o mișcare abia sesizată
în aer.

cireșul – lumină,
nucul – adâncime.

glasul lor nu va cere loc,
îl va face.

Eli Gîlcescu

19 feb. 2026