 |
| Ileana Floarea Vulpescu |
Azi-noapte am visat-o –
tremura în liniște.
Doar oftatul ei
se făcea cât o lacrimă mare
devotată „duminicii de ieri”
singurul poem duios,
învățat pe de rost
și dincolo de viață
aceleași flori în nume și în inimă
ce bine ne-ar prinde.
Eli Gîlcescu
Din „Arhiva Vulpeștilor”, Credit: Angela Robu
Există întâlniri tăcute, fără
aplauze.
Există un zâmbet printre
lacrimi și o carte în dar.
 |
| Eli G. și Tina Ț. |
Vreau să știi ce zi e aceasta –
o zi în care aud arșița
cum desfundă pământul neîmpăcat.
Îmi alungă tăcerile
între rugăciuni rostite în grabă
ori prea târziu
pentru a-mi aminti
un rău mai rău decât răul din mine,
cocoțat pe umăr –
parcă aș căra moartea ta, mamă.
Și nu cere socoteală aici,
poate dincolo
am de învățat
ce mi se poate întâmpla –
știință, neștiință, superstiții, vedenii –
pentru tine, doar vis.
Știai dinainte
să îmbraci moartea în alb,
cu o nuntire a sufletului
în sfântă simplitate.
Vreau să știu ce zi e aceasta…
sau mai bine mă pierd în ea –
înainte de
a-mi fi luată.
Eli Gîlcescu
3 iulie 2025
Fiecare carte are o a treia viață – sufletul celui care o
dă mai departe.
Ajunge o privire, un zâmbet,
o inimă care ascultă înainte să citească,
și știe să păstreze darurile vii,
cu bucurie discretă, dar plină de sens.
Eli Gîlcescu
1 Iulie 2025
(scrisoare netrimisă unui poet care m-a urcat în al nouălea cer)
aveam inima cât un purice azi. să deschid? să nu
deschid?
s-a deschis. și am citit „un poem care mă atinge”.
și m-ai atins. nu doar cu un cuvânt,
ci cu acea lumină a durerii, transmisă
de la bunici,
de la părinți – toți îngândurați,
dar cu ochii larg deschiși
între două tăceri
mi-ai citit versurile. nu o dată...
le-ai auzit. le-ai înțeles.
pentru că știi
ce înseamnă o carte
și ții la poezie.
fie ea și „sărăcie de noi”
(Ura! Like!). dar nicidecum sărăcie
de tine.
Eli Gîlcescu
(un poem agonic)
așa-i și cu noi –
în căutarea imposibilului,
mereu blocați
de așteptări,
mai mult decât o amintire,
mai mult decât o suferință
nemărturisită.
în miezul verii
intrăm calici,
cu prădători –
niciodată ca acum.
pleavă azvârlită în Arcă,
adunătură pestriță,
un tablou trist, în bernă.
și iluziile
unui guguștiuc rănit
se tânguie încet
ca suflarea vântului
prin ochiurile sparte ale unei colivii –
pentru o gură de apă,
de aer,
de soare.
în tăcere.
ultima bucurie.
de-o clipă.
noaptea, în somn,
îl aud cântând –
ca o mântuire întârziată.
niciodată
ca acum.
28 iun. 25
