11 februarie 1938

Istorie. Istorie vie.

Și nu doar regi și regimuri.
 
Uneori
un simplu „11 februarie 1938”
deschide o ușă mare –
o casă luminată pentru o nuntă.

O mamă văduvă își așază fiica.
 
Nu dă obiecte, nu dă doar lăzi de zestre.
Dă pământ.
Pământ descris ca un trup
în formă de „H mare”…
 
Hotărât prin arbori.
Legat de drumuri,
ogrăzi,
păduri.
 
Și ceva tulburător:
pământul începe „dinspre apus”,
merge „spre răsărit”,
atinge „Pădurea spre Scrăzi”,
un „fag cu jar vechiu” …
tot spre răsărit
cu lipsă și spor,
până în „drumul de sub ogrăzi”,
 
două capete unite, 

ca două familii  legate –
o geografie a vieții, 

o hartă 

a unei lumi dispărute

Eli Gîlcescu
21 feb. 2026

din Ciulinul (în lucru)

Alertă de creștere

doi puieți 

un cireș și un nuc.

vântul e de iarnă,
încă nu știe
că ei știu să aștepte.

se cuibăresc în casă,
nu ca să fugă de frig,
ci ca să-și țină rădăcinile
la cald.

Dar când vor ridica glasul
…va fi fără strigăt.

va fi acel sunet
pe care îl fac pomii
când cresc:
o mișcare abia sesizată
în aer.

cireșul – lumină,
nucul – adâncime.

glasul lor nu va cere loc,
îl va face.

Eli Gîlcescu

19 feb. 2026

Alerte care nu urlă

1 Fără cap ninge
   și gândurile
   nu mai știu
   unde să cadă

2 Până și zăpada
   înflorește
   înaintea tuturor

3 fără cap ninge
   fără cap
   învață și zăpada

4 ro-alert – o nebunie
   înzăpeziți în vise,
   toți deodată –
   sună sirena din cap.

Eli Gîlcescu
18 feb. 2026

Colofon de rezervă

Am scris ca să nu uit.
 
Pădurea a rămas în mine
mai adâncă decât numele,
mai veche decât frica,
mai vie decât dreptatea.
 
Tot ce s-a pierdut
s-a întors în cuvinte.
Tot ce n-a mai putut fi apărat
s-a lăsat scris.
 
Străbunii nu cer răzbunare.
Cer doar să fie pomeniți
fără milă
și fără minciună.
 
Ciulinul a crescut din nou
din locul unde a fost călcat sufletul.
Și a început să vindece.

 🌳💛🌿

Eli Gîlcescu

Miracolul de duminică

(În memoria bunicii, sursă de lumină)

Nu mai țin socoteala zilelor bune.
Nici a dimineților
 
încălțate în pantofii bunicii
umpluți cu speranța că ne vor veni perfect 

într-o zi

nu mai aud glasurile vesele ale copiilor
 
presate în registre 
cu nume în ordine alfabetică... 

oameni la porți –
adevărata zarvă,
când trecea vreo mașină,
 
din senin,
a început marea orgie –
dans desfrânat,
zgomotos.
 
Vrând-nevrând,
aluneca
prin labirintul tumultos

zgomotul cutiilor de conserve umplute cu pietre
așezate ingenios pe sfoară
(și cât mai păzeam rodul viei!)
dinți strepeziți de mere verzi și măcriș,
ochi tresărind la bubuitul tunetului.

Rareori, Lărică, sprijinit de un baston,
aducea liniștea înapoi.
 
Plin de gânduri... cât un pătul.

Eli Gîlcescu
12 feb. 2026
din Ciulinul (în lucru)

Niciun zbor nu tulbură minunile lumii

Nu e nevoie 

de aripi.

Când inima
s-a desprins deja.

Un pas în gol.

Și dintr-o dată,
lumea întreagă
te primește.

Neîntrebând nimic.

Rochia ta flutură.

Ca o promisiune.
Spusă vântului.
Sub voi, pădurile șoptesc.

În liniște.

Tot ce-i viu
nu cade.
Ci curge înspre înalt.

El.
Sprijin.

Tu.
Zâmbet.

Ciulinul.
Martor.

Și tot ce-a fost pământ
devine poveste.

Când zborul
nu tulbură,
ci mângâie
miracolul de a fi.

Eli Gîlcescu,

din Ciulinul (în lucru)

2025

Sărutul – eveniment aniversar
Casa Universitarilor, 21 Mai 2014

Scriam ultimele gânduri –
un an pe care îl iert.
 
Și atunci apare un mesaj,
ca un semafor pus pe roșu în plină respirație:
„Nu știu cine sunteți, dar Ileana Vulpescu nu e domeniu public,
aveți drepturile de autor?”
 
(...)
 
Ce dar.
Neașteptat, zgomotos, exagerat.
Nu știam că, pentru a admira,
trebuie dovadă.
Că respectul se eliberează pe bază de act.
Că memoria are proprietar
și emoția — administrator.
 
Nu știam că întâlnirea cu o voce
se face prin ghișeu
și că iubirea de literatură
se verifică la intrare.
 
Am zâmbit.
Anii m-au învățat multe,
dar nu asta.
 
Iar 2025 –
pe care-l iert –
știe deja
că unele lucruri nu se cer.
Se recunosc.
 
Eli Gîlcescu