La limită

În nopți tot mai puține
aud din ce în ce
pădurea
 
cufundată în grijile ei
 
simte
așteaptă
devine adevăr –
 
adevărul care nu cere,
ia.

Eli Gîlcescu, din Ciulinul (în lucru)

Vis alb

aud arșița

desfundă pământul 
între rugăciuni rostite în grabă

un rău mai rău decât răul din mine
cocoțat pe umăr –

parcă aș căra moartea ta, mamă.
 
știai dinainte
să îmbraci moartea în alb

cu o nuntire a sufletului

Eli Gîlcescu, din Ciulinul (în lucru)

5 ani, 6 luni, 12 zile – Dropia

drumul a fost lung.
trenul a oprit în câmp,
„bucurându-se”
că nu au ajuns în Siberia.
 
în câmp,
un ţăruş
marca, printr-un număr,
locul fiecărei familii.
 
poate că acel număr
era noua lor identitate.
 
au luat totul de la început.
şi-au săpat şanţuri,
şi-au construit casă din pământ bătut,
acoperită cu paie şi coceni.
cu mâinile
săpau puţuri pentru apă,
cu mâinile
frământau pământul pentru case,
femeile, copiii, bărbaţii.
 
noaptea
îşi oblojeau rănile sângerânde ale mâinilor,
îşi frecau tălpile
ca să scoată pământul
cuibărit în bătături.
 
fiecare înţepătură de ciulini
lăsa urme adânci.
au muncit pământul străin
şi s-au înfrăţit cu el.
 
după ani buni,
şi-au predat căsuţa,
deposedaţi a doua oară.
au luat cu ei atât de puţin.
pentru că puţin
au adunat.
 
cel mai mult
preţuiau viaţa.

Eli Gîlcescu, Ciulinul (în lucru)

5 ani, 6 luni, 12 zile – Eliberarea

nimeni şi nimic
nu le-a putut vindeca sufletele torturate.
 
nici seninul cerului
căruia li se confesau în tăcere,
nici darnicul pământ
căruia i se spovedeau în zi lumină,
plecând în ultima lor călătorie
către lumea de dincolo,
fără nimic,
tot aşa cum au fost luaţi
şi îngropaţi
în cea mai neagră groapă a existenţei lor,
acoperită de ciulinii Bărăganului.
 
sufletele lor
condamnate pe vecie
să colinde
în fiecare toamnă

de colo până colo,
în căutarea
ciulinului care vindecă,
iartă,
dar nu uită.
 
Eli Gîlcescu, Ciulinul (în lucru)

Mă strigă pădurea

Chiar dacă nu am cunoscut-o
aud strigătul ei
 
o carte fără nume
pe care o știu pe de rost –
 
ochi de ciclop
 
așteptând
să-i așeze surâsul pe frunte
cu păsări și flori
 
când tace
tac și eu
 
doar tu o vei auzi din nou
 
Eli Gîlcescu

Absența pădurii

Fără să se piardă cu totul,

s-a travestit în tânără mireasă.

Dar n-a venit nimeni.

Pentru că nu mai are nimic de împărțit

Eli Gîlcescu, din Ciulinul (în lucru)

25 ian. 26

Pădurea interzisă

„Vai însă de cel care face pădurea să suspine și muntele să plângă.”

Totul începe aici.

Omul de rând se trezește, gol pușcă, despuiat de tot ce avea, torturat psihic, doar pentru că și-a iubit pătimaș locurile unde a trăit, pământul pe care l-a muncit, pădurile pe care le cutreiera…

Cu lacrimi în ochi privea fiecare colț pleșuv, replantându-l, să-l facă să rodească.

Eli Gîlcescu, din Ciulinul (volum în lucru)