Deja m-am obișnuit cu el în mijlocul grădinii. Îl privesc mai tot timpul.
Uneori mă apropii și mă gândesc cum va fi dacă blestematul ăsta de virus...
Și dacă e în mine? Mai știi? Poate de la spitalul cu somități. Îi vezi doar
la internare (dacă ai noroc...)
Mi-ai spus că te bucuri că am scăpat de acolo. Dar dacă n-am scăpat.
Dacă ți-aș fi povestit, poate că nu credeai. E spitalul unde l-ai născut pe
Andrei. Ții minte? Același spital care la naștere l-au suspectat de... Și el nu
avea nimic. O altă poveste pe care trebuie s-o scrii cândva.
Nu, mai bine nu scriu prin ce am trecut. Sunt multe de povestit. Vorba poetului „aș vrea să
spun mai mult dar nu e posibil“.
Dar dacă am fost contaminată și am tratat-o băbește. Pentru
că, la scurt timp, a recidivat. Cu ParaSinus și Sirop din Lichen de Piatră.
M-am vindecat greu.
În Săptămâna Patimilor am muncit mult. Prea puțin am
citit și scris. Doar gânduri adunate de peste tot. Unele parcă au intrat în
inimă, ca o taină dulce.
Se spune că „plânsul poate să-ți aducă o mare ușurare,
dar numai dacă ai pe cineva lângă tine“. (Anne Frank)
Poate că într-o zi totul se va termina. Vom fi aceiași? Greu
de spus.
Spun poeții că în acest an lumina sfântă este mai
prețioasă ca în alt an. Ne reîntoarce la o viață normală de familie, plină de
iubire, de credință
Uite, m-am obișnuit cu el în mijlocul grădinii. Poate fi biserica mea. Între cireși și vișini,
privindu-i cum înfloresc și rodesc. Și într-atât de mare e asemănarea dintre
noi! Și atunci încep să visez. Visez atât de frumos în preajma lor. Și nu mi-e
interzis. Nici porunci nu-mi dau. Chiar dacă nu voi mai putea ieși niciodată.
Și totuși grădina e singurul loc unde nu mă tem de
liniștea ei. Și nici tristă nu pot fi. Nici singură nu-s. Între cei 3 nuci
poezia există. Și pacea odată cu ea. Și viața de peste tot. De data asta să
știu pentru ce este. Și florile tot de la ea. Ca o atingere tandră și un zâmbet
Ce greu în
asemenea vremuri!
Încerc să
mă agăț de ceva... și atunci privesc din nou grădina, urmăresc nucul dacă a
înflorit, și îmi par toate în bună rânduială, iar pentru o clipă scap de
cruzimea asta. Uneori mi se pare că aud pomii cum respiră în locul meu,
fără să știu, și vântul printre ei de parcă pentru totdeauna cu putere de viață
de moarte. Și mă bucur, fără să vreau, de lumină, într-un
loc unde mă ascund, la repezeală.
Știu că mă vei privi mai cu milă, poate că mă vei ține de mână... să mă răsfeți cu o simfonie învăluită în tăceri...
tăcerea care rămâne
Eli
Gîlcescu
19-20
aprilie 2020
(Scrisori pentru Isabela)
