După trei ani, m-a
dibuit. Era gata pentru orice sprijin, indiferent unde: în curte sau la
magazinul din apropiere. La cimitir mergea mereu în urma mea, păzindu-mi
spatele, iar la întoarcere o lua înainte, adulmecând urmele și oprindu-se din
când în când să mă aștepte, ca o santinelă credincioasă. Apoi se repezea iute,
recâștigând timpul pierdut, doar ca să fie sigură că suntem în siguranță.
Nimeni nu ar fi
ghicit, privind-o cum aleargă, că Mimi ascunde o rană veche. A fost găsită pui,
abandonată, cu un ochi spart. A.M. B. a ridicat-o de pe marginea lumii și a dus-o
la medic. De atunci, a devenit puiul nostru, iar între curțile noastre poarta a
rămas mereu deschisă.
Într-o zi de vară,
s-a întâmplat ca T. T. să-și rupă mâna. I-am oferit sprijinul meu și bastonul,
iar Mimi ne-a oferit devotamentul ei total. Udam florile, îngrijeam grădina,
mereu împreună. Nu mă scăpa din ochi. Era vremea în care începeam să duc
roadele pământului în cămară: pe lângă cremele de rostopască, urzică și
gălbenele, așezam pe etajere dulcețuri, sosuri, pelinuțele vindecătoare și Tkemaliul
georgian din corcodușe scuturate. Învățam să transform asprimea în leac și
hrană.
Până spre toamnă,
am mers la grădina lui T. T. După recoltă, i-am promis că o tai, știind că via
nu negociază cu anotimpul. Îi trebuie vreme, grijă și o mână care să știe când
să curețe uscăturile și corzile cu o creștere rea. Tăiatul de toamnă e mai
economic: brațele sunt ieftine, iar până primăvara, când începe să circule
mâzga, rănile coardelor sunt deja vindecate. Dacă vița plânge prea mult la
începutul anului, rămâne firavă și dă roade mici.
Așa am început să
pun ochi lângă ochi și să îmbrățișez cu privirea halânga din curte. După
aproape două săptămâni de urcat și coborât, ajunsesem la capăt. Mimi era mereu
acolo, lângă scară. Parcă își întindea trupul ca un baston de sprijin,
arătându-mi de unde să tai. În ultima zi de legat via, a refuzat să se mai
desprindă de trepte. Stătea nemișcată, cu ochii pironiți în ai mei, gata să
urce după mine.
T. T. a privit-o și
a spus: „Cred că simte ceva”.
Am coborât și am
verificat scara. Cuiele de la balamale erau pe jumătate ieșite în afară,
iar picioarele se depărtaseră periculos de mult. Încă un pas și scara
s-ar fi prăbușit cu mine. Mimi-baston simțise pericolul nevăzut și m-a oprit la timp.
Din acea zi
memorabilă, am devenit neobișnuit de tăcută, deși spaima trecuse.
Când
un animal salvat de la moarte se transformă în propriul tău salvator, cuvintele
își pierd rostul. Rămâne doar o tăcere plină de evlavie și o poartă deschisă
prin care dragostea circulă liberă, ca o sevă vindecătoare, de la o curte la
alta.
Eli Gîlcescu
11 nov. 2026