marți, 28 ianuarie 2020

Un preludiu la ceea ce va urma

o tăcere continuă
până-ntr-acolo încât pare că vorbesc
cu Dumnezeu

așa că
tresar când sună telefonul
și toate sunt cum au fost,
pădurea de aluni
în armonie cu mama natură,
dintr-un vis într-un fel,
indiferent
dacă trece sau nu

de frică,
de răni care nu se mai vindecă,
sălbăticiuni
precum ciulinii care iartă,
iartă, dar nu uită
prăpastia
peste care nimeni nu vrea să sară

puțini pot reuși singuri,
puțini laolaltă

și mă tem de acum,
de oameni,
de tot


Eli Gîlcescu

luni, 20 ianuarie 2020

Am întâlnit oameni ca „apa sfințită“


     Sunt uși și uși. Unele se deschid înainte de a intra. Pur și simplu. Ca și cum te-ar fi așteptat cineva. Nu știu dacă vi s-a întâmplat, dar mie, da, și a fost pentru prima dată. Mi-a întins mâna și s-a recomandat. Năucită,  n-am reținut numele. Al meu abia șoptit, la început, mai apoi, apăsat, făcând legătură cu Lacul Gâlcescu, Prof. Gâlcescu, Preotul Gâlcescu...
    
     De Ziua Culturii, un poem ar fi „uns“ întâmplarea de ieri.
O zi în care nu-mi ardea de hârjoană. Am avut și altele asemănătoare. În care am întâlnit oameni ca „apa sfințită“. O iei, dar nu te ajută în părțile care dor. De ce? Din cauza... hai, să nu zic, a lor. Dar a unui sistem leneș, da. Care a prins rădăcini adânci. Și când te cuprind, mai ales când ești vulnerabil, sau... la mâna acestuia, riști să te trezești... sau să nu te mai trezești. Are un fel „discret“ de a eluda legi, de a comite erori, numai să te prindă descoperit, conservându-și avantaje și siluind semeni.

     Și despre această întâlnire, atât de aproape de casă, despre un altfel de respect, despre gustul dulce al demnității, poate și despre locul unde ușile se deschid înaintea ta, în curând.
Și despre omul de o noblețe rară.

Eli Gîlcescu
16.01.2020

duminică, 19 ianuarie 2020

În papuci, pantaloni scurți și tricou

„Fiind vreme de vară, unul dintre puținii aplicanți s-a prezentat la interviu într-o ținută adecvată nu atât cu postura de candidat pentru un job, ci mai mult cu canicula de afară. A venit în papuci, pantaloni scurți și tricou. La întâlnire participa și directorul executiv al firmei care a părut probabil puțin surprins, ceea ce l-a făcut pe candidat să-și ceară scuze pentru ținuta atipică, dând vina pe căldura de afară.“ 
Tânărul a fost angajat după primul interviu. De ce? Citiți aici!


Această întâmplare mi-a amintit perioada când în școli avea loc evaluarea personalului didactic. Se formau la nivel de sector și municipiu echipe de înspectori și metodiști. Fiecare cadru didactic era asistat la 3-4 ore. Se verificau cataloage, planificări trimestriale, planuri de lecție, caietele elevilor... Se acordau calificative care contau în dosarul  suplinitorului pentru post. Sau folosite pentru titulari și suplinitori pentru înscrierea la definitivat, grad didactic. Cu calificativ nesatisfăcător treceai prin   cursuri de perfecționare.
Am făcut parte din multe brigăzi școlare. Una mi-a rămas în amintire. S-a întâmplat la un liceu din centrul capitalei. Era condusă de prof. Ioan Jinga, Inspector General. Din cauza unor probleme personale, o  învățătoare de la clasa I lipsea.

Când treci peste o despărțire și bărbatul pleacă cu copil cu tot, o iei razna.

Povestea ei era cunoscută. Ajunsese o problemă în liceu.
Spera totuși, în sufletu-i fragil, într-o minune. Zi de zi. Uneori își îneca durerea în... Dar avea nevoie de această evaluare.
Conducerea liceului a ajuns la un vremelnic armistițiu cu doamna. Și a venit.

A urmat lecția. Vocea ei m-a uimit. Caldă, melodioasă. Dumnezeiască. Felul cum se mișca, parcă plutea deasupra tuturor. Rare, firave emoții. Dar vizibile. Mâinile ei tremurau din când în când. Copiii se întreceau să răspundă. Au întregit spectacolul.
Credeți-mă, m-am simțit ca într-o Biserică. Eram într-o poveste care nu aș fi vrut să se sfârșească.

Se auzea clopoțelul. Suna în zadar. Copiii păreau vrăjiți de învățătoarea lor. Și eu.

Următoarea oră a fost în alt registru. Alt stil. Distinct. Matematica. Pe la jumătatea orei privirea îi încremenise. Expresia ciudată pe față, îngrozită, ca și cum s-ar fi confruntat în acea clipă cu inamicul. Devenise tăcută. Nimic n-o mai interesa. Nimic nu auzea. Privea într-un punct fix. S-a așezat lângă mine. În aceeași bancă. Discutam lecțiile. Câte au fost. Și o complimentam cu sinceritate.

Speram că își va găsi liniștea. Nu puteam s-o ajut altfel. Doat m-am rugat pentru ea. Multă vreme. Încercam să nu stau agățată de durerea ei. Numai a ei. Și gestul suprem de a se izola.

„Femeile sunt hărăzite să poarte o extraordinară povară.“

 Într-adevăr, așa s-a întâmplat. Dacă și acum după 35 de ani, îmi amintesc de ea.
  

Eli Gîlcescu 

vineri, 3 ianuarie 2020

Rugăciune... fără sfârșit


Eram ca într-un joc cu mine, contagios

brusc,
ochii se întunecau,
din ce în ce,
într-o fierbințeală de nestăpânit,
mi-au încetinit zborul

în rând cu nespovediții și neîmpărtășiții,
fără lumânare, număram flori
sălbatice păsări care-mi cântau pe gratis

ceasuri
cu arcurile date peste cap amuțit-au
ultima rugăciune

ascunsă
sub zăpezi, dimineața,
mușcându-mi de teamă
genunchii păcătoși

singurul adevăr,
într-un alt poem,
fără cuvinte
mâna mea,
într-o ultimă sforțare,
luă pliculețul cu zahăr.

Și liniștea îmi păru
fără sfârșit

Eli Gîlcescu

miercuri, 1 ianuarie 2020

De ziua mea


Nu credeam că o să iubesc această zi, tandrețea stranie a urărilor, uneori, simțindu-mă ca într-un vis din care nu vreau să ies.

Poate va continua, cine știe, la fel de misterios, asemenea discreției, armonizându-ne ca în fiecare an.

Și ziua trece, și noaptea, iar urările curg, și mă bucur ca un copil, pentru că e ziua mea și trebuie să merg mai departe, pentru că îmi aduce ceva, odată cu amintirile, cu fiecare urare, ceva mai mult curaj, mai multă speranță, singurul adevăr, darul meu.

Și mă întreb până când voi aparține Noului An, până unde frigul pătrunde din ce în ce mai flămând, poate cu ultima mușcătură, și cât mai pot să mulțumesc, să mulțumesc

Eli Gîlcescu
31Dec.2018–1 Ian. 2020