duminică, 29 decembrie 2019

Un zâmbet fără slăbiciuni


Nu mai suntem pe timpul când ne povesteam necazurile și greutățile, când îndulceam în tăcere nedreptățile. Mai ții minte? Clase cu radiatoare improvizate, și când ajungeam la tine, în mijlocul camerei ardeam o lampă cu gaz. Și ne încălzeam. Mă sâcâie și acum amintirea acelor vremi. Mă sâcâie pentru că tremuram de frig. Chiar și în întunericul de acasă. Și asta ne unea. Și ne întărea. Pentru că Dumnezeu ne-a dat putere pentru lucrarea noastră. Pentru ceasul nostru. Și cât de frumos să biruiești cu dragoste în toate. 

Atunci, Crăciunul era și Crăciunul tău. Unii își doreau o mașină, sau o casă, poate un copil. Câte nu-ți poți dori în ziua de Crăciun! Te gândeai numai la ziua de mâine. Ce dezamăgiri vor veni? Și cum le vei rezista?

Mulți ani m-am învârtit în jurul tău, fără să simt diferența dintre noi. Uneori plângeai de durere și umilință. Te vedeam, te auzeam tot mai des.
Aveai ceva din răbdarea lui Iov. „De aceea nu este răsplătit numai cel care face binele, ci și cel care îndură cu răbdare răul.“
Când te priveam, cum să nu fiu curioasă, să știu ce se întâmplă.
Erai la mâna „lor“ în fiecare vară-toamnă. Cu „îngăduință“, îți ofereau un statut fragil, pentru că erai mai ușor de condus.

Puține sunt întâmplările care m-au marcat. Puțini și oamenii. Nu știu dacă sunt îndreptățită să vorbesc despre noi, dar știu că atunci eram hotărâtă să risc, să joc tare, să câștig alături de tine. Cu ultima rămășiță de speranță, de muncă, de pasiune.

Uneori mai tânjește inima după un astfel de gest. Mai ales când întâlnesc tineri care nu știu să scrie. E inadmisibil. Să lași în nesiguranța și întuneric școala. E ca și cum te-ai „despărți de o lume în care n-ai întâlnit pe nimeni, în care nimeni nu ți-a spus nimic“.

Eli Gîlcescu

miercuri, 25 decembrie 2019

S-a întâmplat de Crăciun

Ca să înțeleagă cineva prietenia noastră, trebuie mai întâi să fi trecut prin ea. Chiar prin ciur și dârmon. Unii ne-au privit chiorâș. Nici acum, după 30 de ani nu simt „furnicătura vreunei căințe“. Eram doar noi, puternice și de neînduplecat, îndrăgostite de adevăr, de dreptate, pregătite să punem capăt unui zbucium îndelung. Simțeam că suntem în tabăra învingătorilor.

Nu știu unde am petrecut Crăciunul, acum 30 de ani. Poate împreună, încercând să modelăm libertatea, în felurite chipuri, să aducem bucuria printre dascăli.
Până și Dumnezeu s-a bucurat de lucrarea pe care am început-o atunci. 
Când toți așteptam o chemare...

Știi, se spune că tot ce atingi azi este dumnezeiesc.

Înseamnă că tot ce am „atins“ în acele zile a fost de la Dumnezeu. 

Eli Gîlcescu
25 Decembrie 2019

Și cuvântul s-a făcut trup

... şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl. (Ioan 1/14)

duminică, 22 decembrie 2019

Te vei întoarce de Crăciun

... când ploile plâng
lângă o fântâna cu cumpănă

și plâng întruna 
de ieri
ca un blestem zvârlit între lumină și întuneric
gata să ierte totul paladinului fără cap
nespovedit
neîmpărtășit

iar dacă mai avea și altceva pe cuget
înainte de a i se înmuia picioarele
la un cântec de dragoste
lângă o fântână cu cumpănă
când ploile plâng
oriunde va fi
de Crăciun

Eli Gîlcescu

vineri, 20 decembrie 2019

O dimineață de cald

M-ai întrebat dacă mi-a fost vreodată frig de oameni
ca și cum ar mai fi o clipă
necumințită
până când în urechi aud
dimineți fără soare
cu gust sărat ca de lacrimi
nu știu de ce
chiar nu știu
de ce mi-a fost frig
de tine


Eli Gîlcescu

marți, 17 decembrie 2019

Ca mâinile să arate cine sunt


... se rugau pe întuneric
ca vânătorul de capete să nu le fure puterea de lumină
de nu mai știau încotro să meargă
să nu dea de cruci de jurământ
în dreptul fiecărui ciot de stejar

Dacă ar fi cu putință
ar putrezi acolo
păzindu-le rădăcinile

Cătau în bobi semne
își făceau cruce în fața icoanelor
cu frica lui Dumnezeu
după dreapta sa fără asemănare
greșelile să le ispășească
precum merită

Eli Gîlcescu


Dar din dar


Întâlnirea de ieri cu Adrian Tudor, viceprimar municipiul Târgu Jiu, a fost surprinzătoare, în timp ce „Șelefuitorul de goluri“ (Eleodor Dinu) își căuta un loc în biblioteca personală.
Am plecat cu povestea unor „Zile de sbucium și glorie“ – o carte de suflet, scrisă în așa fel, „ca să înalțe, ca să răsplătească. Autorul (Ion D. Isac), el însuși din rândurile celor mulți și bravi...“ . O carte din Colecția „100 România“,  moment ce se leagă armonios de Sărbătorile Crăciunului și Noului An, cu admirație pentru scriitorii gorjeni, și nu numai, pentru mereu inspirată în grație și frumusețe, poezia.
Înainte de a-i mulțumi pentru această clipă în care, simbolic, am fost de partea celor care știu să împace suflete, ne-am amintit de prietenii de ieri, de azi, cu mirare, dar și cu bucuria de odinioară.

Eli Gîlcescu

sâmbătă, 14 decembrie 2019

Cu ea până la capăt


De multe ori te bucuri prea devreme și te căiești prea târziu. (Ileana Vulpescu)

Fiecare sfârșit de an e altfel. De neoprit, întortocheat, uneori, plin de capcane.  Cu patimi chiar. Mai ales cel din 2018. 
Cu 3 zile înainte, scriam: „Un an care se putea și altfel. Un an pe care-l iert de toate vinile. Poate cel care vine va fi mai îngăduitor.“ N-a fost așa.

Dintr-odată, „Simțeam cum se răcește în mine inima.“ Abia respira, la cât se frământa, la cât avea să mai reziste. Lupta împotriva propriei ruine. Ba o ardea ceva pe dinăuntru, ba se răcea brusc. În timp ce mă chinuiam s-o aud, să-i ascult respirația, ca să pot respira și eu

Până într-o zi...
Încet-încet, m-a învățat să mă bucur pentru cel mai frumos lucru care mi se întâmplă azi. 

Pare mult mai vesel, nu? Cum îmi doresc să fie și NouAn. Vesel și sincer.
Și pentru voi!

Eli Gîlcescu

miercuri, 11 decembrie 2019

Aniversarea


... sau darul unei clipe! Copilărindu-l!

Remarcabil! 

Și Tabloul Sophiei (altul decât cel reușit de Marc Chagall, dar atât de asemănător)! „Ici – o tuşă! Albastră. Ici – una verde. Roşie. Culorile se potolesc, vine tihna...
Desigur tabloul se lucrează, poate și ceva în plus, în stare să provoace emoții puternice în rândul privitorilor. Poate culori revărsătoare. Sau o zi aprinsă de lună plină și „o cină contemplativă la margine de lac... dacă am fi avut trupurile ușoare ca ceața, am fi putut alerga prin lumina ce poleise pliurile domoale ale apei. Căci nimic nu era mai bun ca dansul în timp ce compunea, alergând de colo-colo pe nisipul umed sau „jucându-se prin zăpadă ori pe gheață, chicotind și râzând“.
Totul ține de complexitatea autorului în a o descrie cât mai fidel pe Sophia. Și cât de lesne și liniștitor reușește!

Utilizarea culorii, a viziunii și a imaginației este captivantă. De aceea are preferințe, primul loc fiind ocupat de Joan Miró, urmat de Paul Klee. Vassily Kandinsky  (între cei care o fascinau) e cel de-al treilea pictor de la care Sophia a învățat cum să-și exprime emoțiile în culoare.

Mă întreb mereu care-i acea forță care acționează asupra lor. Atât pentru unchiul-învățăcel, cât și pentru Sophia, la cei 11 ani, „cu patru limbi vorbite curent și fluent, între care româna la nivel de rafinamente literare, jocuri de cuvinte, improvizații poetice sau afectări retorice“.
„Chiar și Sigmund Freud a avut onoarea să se afle între cei portretizați de Sophia, iar dacă vă întrebați de unde știa de faimosul psihanalist, răspunsul e simplu. L-a văzut într-o carte, o biografie care se citea în casă la acel moment și a fost fascinată de el, de cum arăta într-o poză de tinerețe, precum și de felul cum o trata de isterie pe o anume Ana“.

O carte lăsată intenționat cititorilor, dar mai ales iubitorilor de artă, deschisă la diverse interpretări. O carte despre pasiune și începuturile ei. O carte despre Sophia și antrenamentul din fiecare zi. O carte despre micul atelier de joacă în care își trăiește viața misterioasă, alături de fiecare culoare. O carte vie, pe înțelesul oricui, pretutindeni, inocentă și complexă, iar dincolo de ea, lucrul în sine, decisiv în arta vizuală. O carte care nu are nevoie de critică, ci de exegeza în sine, sub raportul ideii, formei, frumuseții, cu clipiri din ochi a mirare, deloc întâmplătoare.

Deloc întâmplătoare și ziua când am isprăvit cartea. Aproape de ziua Sophiei. 16 decembrie 2008. În aceeași zi, dar cu 238 ani înainte, se năștea un nemuritor.

Sophia, la 4 ani (august 2012), a semnat prima expoziție, apoi la 5 ani, a expus lucrările personale în a doua expoziție.
La 8 ani, Beethoven susținea primul concert, iar la 12 ani a publicat prima compoziție.

De curând, am surprins-o pe Sophia într-o altă poveste. Poate cineva o va scrie, pe îndelete, așa cum a reușit Vianu Mureșan să lumineze a bucurie această carte, citită de mine, în pas molcom, fără să-mi scape ceva. Ba chiar a reușit să-mi fie dragă.
Mulțumiri și admirație, Vianu Mureșan!

marți, 10 decembrie 2019

Cu capul pe butuc

Încă mai simt pădurea din ce în ce mai puțină
ca un semn de moarte neașteptată

Ieri m-am rugat pentru ea
am aprins lumina și am spus Tatăl nostru de trei ori
mi-am făcut cruce în fața icoanei
ca și cum i-aș îngropa nenorocul
mai departe
de vreme
de burnița rece
de ploi
de nopți nesfârșite

Chiar dacă nu am cunoscut-o
aș crede că văd o țară
cum o izbea cu forța        
ca și cum ar fi dreptul  ei
s-o îngrădească, să dea drumul la câini,
s-o siluiască încă o sută de ani
cu capul pe butuc
și tot de atâtea ori
să surâdă
în noi

Eli Gîlcescu

miercuri, 4 decembrie 2019

Și noaptea...


„ca o lene, aşa de 'ncet se duce!...“ 

printre tăceri absurde

nu seamănă cu noi

greu suspină


pentru o clipă

saltă din nimic

ca un descânt din ce în ce mai trist

nu-l mai încercasem niciodată


Eli Gîlcescu

sâmbătă, 23 noiembrie 2019

Îndrăznește să creadă că se poate apropia de cer

... cum ar căuta ceva nedeslușit, și chiar reușește














Aurel Rău

Mi-a făcut „sufletul să tresară de atâtea ori“


Emilia Ivancu


Bucuria de astăzi într-o lecție de și despre Poezie, alături de Aurel Rău și nepotul său de soră, Dinu Flămând. Toate prilejuite de lansarea antologiei de versuri semnate de Poetul Aurel Rău. Cu trei cuvinte, Poetul îndrăznește să creadă că se poate apropia de cer și chiar reușește. Într-un târg de carte unde abia ne mai auzim unii pe alții, într-un vacarm continuu, în momentul lansării, Poezia ne-a ridicat pe toți, ne-a decupat din haos și ne-a reașezat în lumină. O lansare despre Poet și Poezie și o carte, Incifrările, Editura Cartea Românească, așa cum rar, foarte rar, se întâmplă. Și o bucurie a revederii, cu reverență. Prietenii știu de ce. Și un poem decupat azi pentru Doamna Elisabeta Gîlcescu.


Îmi scriu de acasă


Îmi scriu, de acasă, că orbește bunicul.
Asta înseamnă că muntele din fața casei
Așezată acolo departe-ntre ape
Unde un pod de lemn sună de pași grăbiți
Nu se mai face niciodată verde
În urma nopților mici din april
Când o mie de privighetori (sau numai una cu mii de glasuri)
Încep să cânte în sălcii, după grădini.

Asta-nseamnă că vântul venind de peste câmpie,
Unde a scuturat petalele perilor sălbatici
Și a bătut în porțile de lemn din mai multe sate
Spre a stârni moriștile cu zvon de bondar cănit,
Nu mai înclină în largi amurguri
Lungile trâmbe de fum spre nord.

Asta-nseamnă că verile toate, cari vor veni,
Iernile toate cu sănii zburând năpraznic,
Fagii din marginea zării și zvelți mesteceni
Repetând prin ani toate undele curcubeului
Și făcând sufletul să tresară de-atâtea ori
Cu gândul la plug și la seceri, la timp de coasă –
Nu mai răsar din țărână și din azur,
Sunt mereu albastre și-amestecate.

Îmi scriu, de acasă, că orbește bunicul.
Mâinile lui, învățate cu frigul
Și cu focul din arșiți, muncite optzeci de ani,
Îmi apar pentru o clipă dinainte, speriate,
Cum ar căuta ceva nedeslușit...

Aurel Rău

miercuri, 6 noiembrie 2019

Celebrând viațamoartea

M-am săturat de toamna asta
hăituită
ca o sălbăticiune 
mirosind a moarte
se uită drept în ochi
să-mi taie pofta de viață
sau poate că nu încă

Eli Gîlcescu

luni, 4 noiembrie 2019

Bonsai

... e joaca cu focul 

cenușă să fiu
din cenușă
iubire
târcoale să-i dai

încă ard neliniștile mele

Eli Gîlcescu

vineri, 1 noiembrie 2019

Printre rugi și morminte


Am săpat pământul, trudit peste măsură
de-atâtea așteptări
ardeau în taină
atât de mult în ultima vreme,
nu știu de ce m-am gândit la moarte,
fără să mă scape din ochi,
rătăcesc, 
obosită de nopți nedormite. Obosită de viață.

Pentru o clipă am închis ochii și... îmi închipuiam
cum ar putea să fie.

Cum am fi putut să fim „noi,
care atât de repede murim“.

Eli Gîlcescu

marți, 15 octombrie 2019

Prevestiri


Nici dacă vorbeam în somn
nu m-aș fi temut vreodată de ce vei auzi,
chiar dacă o vreme, am vorbit numai...
până am renunțat la nimicul din tine.

M-am visat cu toate păsările
rotindu-se... în jurul meu
una mă zgâlțâia cu aripi largi și puternice.
.....................................
Mijea de ziuă.
Cerul era pustiu... totul
avea miros de singurătate.

Eli Gîlcescu

duminică, 13 octombrie 2019

Vianu Mureșan despre o stare excepțională


Sophia Leopold  Să ne jucăm că facem artă!

Când Vianu Mureșan îți dăruiește o carte, îi simți o parte din sufletul ales, nu doar de ieri sau din scurta împrejurare de a-l descoperi în locurile lui Brâncuși, altfel.
Pregătit să-mi acorde această favoare, neconstrâns, iar eu recunoscătoare pentru clipa de bine, trecătoare, prin care lumea culorilor și a liniilor, ca un joc al copilăriei, a adus-o în casa mea.
A fost ca un început cu „puțină atenție și dispoziție binevoitoare“. Totul părea cuprins de o vibrație nouă, când a citit  Villon. O carte găsită la tarabagiul din Târgu Jiu. Am vorbit multe despre Villon Opera Omnia și Romulus Vulpescu, dăruindu-i poetului mai mulți ani decât Dumnezeu. Despre deportații în Bărăgan și ciulinul care vindecă, iartă, dar nu uită. Despre satul Dropia și pădurile Gâlceștilor, până la povestea Sophiei și pasiunea întreținută „de jocurile de cuvinte, poezii improvizate în a căror atmosferă ludică se scălda cu bucurie.

Îmi reproșez întârzierea. Nu dau vina pe starea mea, pe unele poticneli de zi, de noapte, neavând la îndemână cuvintele pe care le merită Sophia în jocul „de-a arta“. 
Am pus, așadar, câteva cărți uzate de timp, din biblioteca mea, lângă această carte, atât de vie, care nu îngăduie amintirilor să se desprindă de mine. Cele care mă duc spre copilărie, pitite pe după o ușă întredeschisă. Aveam nevoie de lumină, de aer, de jocul „de-a arta“. Un joc care trădează mai multe decât pânda „Sophiei peste umăr, savurându-și de fiecare dată triumful...“.

O văd desenând peste tot. Visătoare.  Cu o sete subită, copleșitoare, într-o concentrare ferventă, reușind compoziții „în culorile și cu trăsăturile personajelor simpatice din cărți și filme“, învăluite de o blândă adiere la fereastră, unde păsărelele ciripesc înainte de a se cuibări în somn. Sau de glasul mării, binecuvântând fiecare joc al copilăriei, venerându-i puritatea, la gândul ce ar putea urma – povestea Sophiei Leopold –Mureșan ca artistă, dar mai ales felul în care a început să facă artă, jucându-se.

„Pentru a o cunoaște mai bine pe Sophia, trebuie înțeles că îi plac jocurile de cuvinte, rimele, poezioarele, iar dacă sunt puțin hazlii, le reține mai repede și le tot repetă.“

„Uneori chiar jocul culorii devenea temă în sine. Metafore sau indici clari ai unei stări excepționale.“

Despre confortul integrării, echilibrul ghidat de instinct, de emoții, curiozități, precum și generozitatea unui galerist precum Leila, despre pictorii de la care a început să învețe, despre expozițiile Sophiei, despre primele schițe, tablouri în acuarelă, despre al treilea părinte despre care se pot spune multe lucruri minunate, mai puțin că ar fi artist... cât despre jocul „de-a arta“... dacă l-ai ști... dacă ai vrea să știi... (va urma)

Cu simpatie și gratitudine pentru distinsul autor, Vianu Mureșan.

Eli Gîlcescu


sâmbătă, 21 septembrie 2019

Tot din Colecția „Liniști de vară“, 2019 (2)



Acest poet țăran genial

Cu o poezie care „să fie măcar o scamă de eternitate“, care îi îngăduie să atingă culmile absolutului. Sau, de ce nu, pe cele „în tristețea/ frunzelor pătate de destrăbălare“.
Am privit împreună mult timp coperțile cărților – imaginea unui poem sub care se ascundea fiecare titlu. Am intrat apoi, în miezul celor mai îndrăznețe combinații cu putință. Pasaje unicat. Prinși în ițele acestei urzeli ne minunam de miraculoasele asocieri. Curiozitatea creștea. Nu înainte de a le descoase cu o privire atât de discretă, fără constrângeri. De a le răscoli, „asemenea unor cărți de povești“. Ne-au bulversat uneori, alteori ne-au condus în locuri greu de suportat, greu de imaginat, „printre vânătăile timpului/... ale tot mai vulgarelor/ armistiții...“, cuvinte abrupte care te îndeamnă parcă să fugi din preajma lor,cu pașii tot mai încurcați/ în rugii mersului spre nicăieri“. Sau să te oprești, să citești o dată, de două ori, până faci pace cu autorul, ba îl și placi, mai ales pentru stilul original – el însuși originar din Măiagul Gorjului, „pe coclaurile căruia/ sforăie roibi țesălați/ de fulgere aidoma/ unor spermatoizi/ lunatici“.
Bogat om. Cu o gospodărie de invidiat, cu capre, cu 2 copii la casele lor, cu femeia lui, dar mai ales cu poezia cea de toate zilele – cea care îi oferă chei care deschid infinit de multe porți.
Nu știu în ce măsură se intersectează viața lui cu poezia. Sau poezia este un mod de a se răcori fața de pierderea reperelor, valorilor. Sau singura lui monedă de schimb, propria carte care s-a deschis în el. Din care se inspiră. Una cutremurătoare.
De unde începe Eleodor Dinu „a o urca pe-o șa... pocnind un bici de zori/ cu miere de cucută“, a o îmbrăca în formule unicat, în contraste izbitoare, în poeme mai greu accesibile, presărate în: fântâni în orizont, zări epileptice, jurnal de moarte confuză, colivia de amurg, șlefuitorul de goluri, candelă de insomnii, boschetar în embrionul morții, virgule, stele de catran...
Iar noi, constrânși să înghițim „magmă de nimic/ din ochii distanțelor,/ hău în care freamătă fecund, memoria semințelor de gol... pradă/ lacrimilor unui vis făcut rană/ de propria-i prefăcătorie –/ cum obrajii unui răsărit/ pătat cu zboruri de păpădii“.


Eli Gîlcescu
cu Isabela Gîlcescu și Vianu Mureșan, ieșiți din orgolii/și cucernici, trezindu-ne seara“ la Moșia Gâlceștilor

duminică, 8 septembrie 2019

Tot din Colecția „Liniști de vară“, 2019


Un alt înțeles al vieții
Un bobârnac.
Acest supra-eu, făcut din amestecuri al atâtor euri eterogene, care ține de forța și frumusețea expresiei artistice.
O carte, ea însăși o artă, în întregime – nemapomenitul joc, în salturi de emoții bruște și continue – într-o armonie complexă, o sensibilitate rafinată și în multe direcții.
Am putut să respir cu mintea, preocupată de „acele imagini multe dintr-însele bobârnacuri metaforice“, cu șoșoni de extaz parabolic… spre zări epileptice.
Ceea ce scriu se datorează întâmplării unei liniști de vară la moșia Gâlceștilor, sub nucul maiestuos, încercând, cât de cât, poezia din Măiagul Gorjului, forfotind prin gropile/ unui viitor devastat/ de iluzii (urmează)
Eli Gîlcescu
cu Isabela Gîlcescu și Vianu Mureșan, „liberi/ să levităm prin golul/ vrutelor și nevrutelor“

joi, 29 august 2019

Pe o singură notă

Grădina

din ce în ce mai singură

are nevoie de mine să urce

până acolo unde iluzia unui zâmbet 

la întâmplare

vrând-nevrând

tulbură

un răgaz de vară

cu totul diferit

și nu știu ce va urma

Eli Gîlcescu


joi, 25 iulie 2019

Liniști de vară



... într-un loc plin de poezie, 
sub același soare cald și zâmbitor, plin de subînțelesuri, care îți marchează sufletul și arată o altă față a acestei lumi. Acolo, un țăran de toate zilele (una mai însemnată decât cealaltă), un țăran care „întâmplător scrie“, uneori îndârjit, alteori melancolic. Peisajul în care trăiește și culorile din jur îl inspiră. Își adună poezia de peste tot. Sau peste tot, singurul univers, poezia, „în mintea cuvintelor slobode“. Mereu o caută cu sufletul.
Nu știu dacă i-a lipsit ceva înainte, dacă îi lipsește și acum. Dacă mai există ceva pentru o liniște deplină. Poate nevoia de a cunoaște mai mulți oameni, mai ales pe aceia pe care îi ține la piept. Când ispitit de frumos, își oprește îndelung privirile într-acolo, „se zbenguie“ peste câmp, peste verde, peste albastru, „se visează horă la nunta candelelor pline cu zări“.
Mi-ar fi plăcut să-l întreb ce muzică ascultă, să-l întreb despre prieteni de o viață, de ce nu, de o antologie. Despre temeri, întâlniri, autografe, iubiri mai vechi, mai noi. Despre „filele unei cărți cu desene psalmice pe care le va colora timpul“.  
Și iar îmi vin în minte întrebări fără răspuns. Multe. Despre poezia lui, mereu vie, trezită dis de dimineață sau după nămiezi. Despre plăcerea scriiturii, despre lumea reală, cu toate ale vieții, despre clipele de liniște printre necuvântătoare, dar mai ales despre momentul acela atât de obișnuit, o surpriză de altfel, după aproape trei ani, când „Șlefuitorul de goluri“ a ajuns acasă. Sau despre bucuria de a simți și trăi o poveste spusă cu sfială, șoptită, „ca să fie auzită de cei mai aproape nouă“.
Iar după o asemenea întâlnire, nu-mi doresc decât să revin într-o zi „în lacrima nepătrunsului/ de unde nici n-am plecat“, printre „zboruri de păpădii“. Apoi aș „muri de liniște divină“.

Eli Gîlcescu

sâmbătă, 29 iunie 2019

Solitudini



Se țineau curate 
la trup și suflet

cu ochi-n patru
se adunau în taină
arcuindu-și brațele

Lanuri în pârg
aur, aur, aur...

Eli Gîlcescu

vineri, 28 iunie 2019

Primăvara verde

Ceva despre primăvara, când verdele se schimba la fiecare săptămână. Sau despre primăvara de care n-ai auzit încă.




Eli Gîlcescu

vineri, 21 iunie 2019

Și acel freamăt al ploii

Un flecușteț de nor cu răbdare de insectă,
inundând cu dispreț diminețile de vară.

Cerul palid, tot înșelător rămâne –
un mare gol monoton,
grav.

Doar eu, una cu ploaia,
m-afund, 
fără să prind rădăcini.

Sunt una cu ploaia,
cu tine,
cu Dumnezeu.

Eli Gîlcescu

duminică, 16 iunie 2019

On way or another


Și ploile nu sunt ce erau odată.
Păcătuiesc în Duminica de Rusalii.

Eli Gîlcescu


jienii

Până în locul primei minuni

Parcă ar fi ziua aceea de minune,
ca o legănare de vară,
până azi,
când,
peste grădini și trandafiri,
inima mea a început să bată,
fără să știi, frântă de durere.

Pesemne că nu-și putea reveni în fire și
nu înțelegea cum i-au trecut anii.
Cum au zburat, de fapt.
De mi se părea totul pierdut.
Nu tot. Nicidecum totul.

Eli Gîlcescu

luni, 3 iunie 2019

duminică, 2 iunie 2019

O clipă de bucurie


Când plouă îmi aduc aminte grădina plină de aluni,
și nucul în vacarmul graurilor,
trăgând cu urechea la foșnetul frunzelor.

Nimic din ce a fost odinioară,
nici cerurile nu mai sperau într-o minune,
nici inima. În întuneric, sângerau
printre trandafiri.

Un pelerin făcea rugăciuni,
cu ochii închiși,
peste răsărituri și apusuri,
până când voi râde din nou.

Ca niciodată,
prea multe ploi pentru o singură zi.
M-așteptau. Și ploaia mea.

Oricât de necrezut ar părea,
pentru ea nu eram invizibilă.


Eli Gîlcescu