vineri, 13 iulie 2012

Necunoscuta chemare a iubirii

NECUNOSCUTA CHEMARE A IUBIRII

Elisabeta Gîlcescu ne incită cu „necunoscuta” sau inocenta chemare a iubirii. Expresia ce dă titlul se descifrează doar după ce citeşti toate poeziile. În căldura verii, lectura te poate răcori sau te poate înfierbânta mai rău. Grea vară…
Simţirile sunt diverse şi complexe, cu sau fără angoasă, cu întoacere pe direcţii de diferite azimuturi, uneori contradictorii. Iubirea e declinată la toate cazurile, verbul a iubi e conjugat la moduri şi timpuri diferite, mai mult de „ea”, decât de „el”.
Poeta este o adevărată stilistă. Şi stilul este omul, aşa cum scriau La Bruyere şi Leclerc. Trecerea timpului prin momente singulare sau conexate şi divizarea spaţiului definesc evoluţia iubirii din centrele de vizualizare intrinsecă sau extrisecă alese de domnia sa.
Elisabeta Gîlcescu alege cu infinită grijă cuvintele, se joacă uneori cu ele, definind uşor trăirile reale sau închipuite, dorinţele de perfecţiune în definirea sentimentelor.
Limpezirea gândurilor, singurătatea (fără leac), nestăvilitul timp, stelele (slabe de înger), renaşterea (după adunarea cioburilor iubirii), singurătatea, durerea înstrăinării, dar şi mântuirea însingurării ne intrigă prin descrierea lor.
Poetesa înoată cu măiestrie printre sacrificii, suflet (cu sau fără), dezgust, balans, răsărit, realitate şi visare, dorinţă şi neputinţă, dorinţă şi plăceri, uitare şi aşteptare, întrezărind viitorul şi lunecarea în sensul invers acelor ceasornicului.
Poetesa optează între sau se strecoară printre excomunicare, sensul vieţii, introspecţie, fluturări în vânt, patimile iubirii, iubirea ca sărut furat, obsesia iubirii, dorul specific neamului nostru, flori din lacrimi, oprindu-se pentru o scurtă pauză pentru a reflecta asupra puterii rugăciunii cu zâmbetul curat, blajin, neîntinat.
Staţiile următoare ale trenului iubirii, condus cu competenţă, sunt amintirile cu nostalgii, lacrimi, doruri şi împotmoliri, cântecul, duetul iubirii, delirul mistic, lumina ridicată din negura oarbă, orgoliile, timpul şi contratimpul cu schimbare de ritm.
Trăirile poetei trec de la furtună la linişte, de la plăcerile nebune la  pasiunile năprasnice, de la echilibru la dezechilibru, de la renunţare la înaintare, de la zidire la dărâmare, de la soarele zilei la stelele nopţii, de la
balans la mişcarea rectilinie sau în zigzagul cuvintelor, de la răsărit la apusul cu înserare aurie.
Opririle, de ordinul clipelor, se fac la melancolie, oglinda sufletului, păcat, iertare, rugă în miez de noapte, sărut întârziat de ceaţă, magia dragostei, imnul ierbii, neliniştea cuvintelor, jihadul propriu (fără „terorişti”), prezenţa sau absenţa muzei, fereastra casei şi fereastra sufletului, visul frumos, toate învăluite în mistere, cu îndoieli sau siguranţă.
Ca un astronaut veritabil, îşi ghidează nava între pământ şi aştri, de la izvor şi miresme de flori la lună şi soare, de la primăvară la vară, de la toamnă la iarnă, de la şoaptă la condei, de la mare la covorul de gheaţă, de la dor la scrum, de la vis la fum, trecând prin semnele bune ale anului...
Cu toate că uneori Crăciunul se împiedică, cu câte un colind păgân sau rătăcit, anotimpurile sunt prezente în versurile poetei. Se bucură că ninge numai noaptea, că a găsit în zori florile lui, una albă ca visul ei curat...
Şi Eli Gîlcescu ne poartă de colo-colo, ne incită, ne face să dăm şi pagini înapoi ca să înţelegem sensurile. Lectura e ca un dialog direct cu Eli, cum îi zicem noi, „marinarii” de pe nava cu pânze „Arta conversaţiei”.
Să fiţi iubiţi, că trebuiţi: cui(va), cum(va), când(va), unde(va!)?

Constantin Niţu

Bucureşti, 12.07.2012

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu