Să treci singur prin viaţă, să trăieşti în singurătate, acestea sunt cele mai mari coşmaruri pentru un om, dar nu şi pentru prietenii mei… Sunt aici de când se ştiu, pentru că sunt locurile copilăriei lor, strada şi vecinii, prietenii de joacă… Puţini sunt cei care au plecat (poate că numai pentru o perioadă), dar chemarea pământului a fost mai mare… Au copilărit cu Mioara, Tina, Cici, Cornelia… Se jucau împreună, hoinărind,de dimineaţa până seara, pe coclaurile din apropiere, că erau multe şi paşii lor ajungeau până departe… Erau anii cei mai frumoşi, ani ce au pus amprenta pe formarea şi maturizarea lor. Au crescut împreună, şi-au cunoscut familiile… Au băut apă de la izvorul boierilor, apă curată şi rece, potolindu-şi setea şi prelungind anii aceia minunaţi până-n zilele noastre. Că tot tineri şi copilăroşi îmi par, tot veseli şi fără griji, tot primitori şi curtenitori. Au ceva special în făptura lor, ceva ce îi deosebeşte de alţii, dar ceva ce te îndeamnă să le treci pragul, să revii iar şi iar, să te priveşti în oglinda sufletului lor, să te inspiri din sinceritatea şi bucuria de a oferi un dar, necondiţionat, să te molipseşti de nevoia imensă de comunicare, să cauţi mângâiere în clipele de deznădejde şi să admiri comoara unor suflete-pereche, strălucind în fiecare primăvară a vieţii, savurând din parfumul fiecărei floare din grădina lor… Şi trebuia să îi provocăm la amintiri din copilăria lor, din anii cei mai frumoşi. Erau atât de aproape, şi greu le-a fost să se întâlnească; greu pentru tânărul adolescent, atins de săgeata lui Cupidon, s-o îndrepte şi spre frumoasa de vizavi, s-o îmbuneze într-un fel, s-o facă să lase poarta deschisă, seară de seară, să-l aştepte şi să-i destăinuie fiorul ce pusese stăpânire pe el. Iar din vraja ce o vroia aruncată peste ea, făcând-o să guste din elixirul dragostei, puţin câte puţin, dar şi al vieţii, şi care să dăinuie în timp… A crezut în puterea iubirii, a alergat, fredonându-i numele, pe pajiştile întinse ale Ciocârlăului, adunând şi sărutând fiecare floare prinsă în buchetul de caprine, a alergat în calea ei, căci în inimă i se cuibărise şi o vroia tot mai aproape… A trecut peste oprelişti… Dar eforturile lui au ajuns, după îndelungi aşteptări, să prindă contur, să o îmblânzească pe tânăra copilă şi să-i accepte prietenia. Au fost atingeri de mână, au fost apropieri tandre, au fost vorbe de dragoste şi câte au mai fost, până când s-au învoit să-şi petreacă restul zilelor împreună. Aşa a început o frumoasă poveste de iubire, între cei doi adolescenţi, cu primul sărut, la poartă, într-o zi de vară şi continuă şi în zilele noastre, pentru că există frunze care nu cad în bătaia vântului, există oameni care nu se uită, ca cei din povestea mea… Că de n-ar fi povestea, n-ar mai fi poveste
Eli Gîlcescu
