„Țării mele și
Poporului meu
Când veți ceti
aceste slove, Poporul meu, eu voi fi trecut pragul Tăcerii veșnice, care rămâne
pentru noi o mare taină. Și totuși, din marea dragoste ce ți-am purtat-o, aș
dori ca vocea mea să te mai ajungă încă o dată, chiar de dincolo de liniștea
mormântului. Abia împlinisem 17 ani, când am venit la tine;
eram tânără și neștiutoare, însă foarte mândră de țara mea de baștină, și am
îmbrățișat o nouă naționalitate m-am străduit să devin o bună Româncă. (...)
Nimeni nu e judecat pe drept cât trăiește: abia după moarte este pomenit sau
dat uitării. Poate de mine vă veți aminti deoarece v-am iubit cu toata puterea
inimei mele și dragostea mea a fost puternică, plină de avânt: mai târziu a
devenit răbdătoare, foarte răbdătoare. (...) Te binecuvântez, iubită Românie,
țara bucuriilor și durerilor mele, frumoasa țară care ai trăit în inima mea și
ale cărei cărări le-am cunoscut toate. Frumoasa țară pe care am văzut-o
întregită, a cărei soartă mi-a fost îngăduit să o văd împlinită. Fii tu veșnic
îmbelșugată, fii tu mare și plină de cinste, să stai veșnic falnică printre
națiuni, să fii cinstită, iubită și pricepută.
Eu am ajuns la capătul drumului meu. Dar
înainte de a tăcea pentru veșnicie vreau să-mi ridic, pentru ultima dată,
mâinile pentru o binecuvântare..
Te binecuvântez,
iubită Românie, țara bucuriilor și durerilor mele, frumoasă țară, care ai trăit
în inima mea și ale cărei cărări le-am cunoscut toate. Frumoasă țară pe care am
văzut-o întregită, a cărei soartă mi-a fost îngăduit să o văd împlinită. Fii tu
veșnic îmbelșugată, fii tu mare și plină de cinste, să stai veșnic falnică
printre națiuni, să fii cinstită, iubită și pricepută.
Am credința că
v-am priceput; n-am judecat, am iubit...“
