Ileana Vulpescu – un dor fără fisură

Există oameni care nu pleacă.
Rămân în obiecte mici, în mirosul hârtiei, în ploaie,
în felul în care tăcerea respiră lângă noi.

De cinci ani, Ileana Vulpescu continuă să fie...
o scriitoare iubită, o stare de conștiință,
de delicatețe și adevăr.

Volumul în lucru Și eu am cunoscut-o pe Ileana Vulpescu se scrie încă –
din amintiri, din gesturi, din prietenii, dintr-un dor care nu s-a fisurat.

Dor fără fisură
 
Azi sunt una cu ploaia
prea greu de înțeles
desculță prin iarbă
mă cauți
până ți se pare
că totul miroase a frig
 
rătăcit –
 
un vals trist de Sibelius
îți cântă în minte
iar
eu îl aud,
nu-l aud.
 
 
Din dar de dor
 
Tic-tacul inimii s-a mutat în mine,

nimic nu e prea mult,
nimic nu e prea departe,

aceeași mireasmă –

o metaforă subtilă,
lasă dorul fără fisură
să curgă.
 
Am cunoscut-o, spun lumii,
încă o simt în odaie.

Ferreira

O viață și-atîta tot

Credeam că visez, dar ești aici,
în „restul de vară” ascuns
în agrafele ce-ți prindeau odinioară 
gândul

de două zile ating frânturi,
le las să se deschidă
ca un dop de plută veche
sub care tresare pământul.
 
Eli Gîlcescu
11 Mai 2026

¹ Ferreira este un nume istoric și prestigios în lumea vinurilor, în special pentru producția de vin de Porto. Fondată în 1751, crama Ferreira are o tradiție bogată în regiunea Douro din Portugalia.  

Ferreira

O viață și-atîta tot

credeam că visez, dar ești aici,

în „restul de vară” ascuns

în agrafele ce-ți prindeau odinioară 

gândul

de două zile ating frânturi,

le las să se deschidă

ca un dop de plută veche

sub care tresare pământul.

Eli Gîlcescu
6 mai 2026

¹ Ferreira este un nume istoric și prestigios în lumea vinurilor, în special pentru producția de vin de Porto. Fondată în 1751, crama Ferreira are o tradiție bogată în regiunea Douro din Portugalia. 

Un cadril deșucheat

sau ciudățenii
 
cu densitate și zvăpăieri –
 
un contradans
 
prematur și brutal
 
dispare cu totul
 
primăvara
 
 
Eli Gîlcescu
28 apr. 26

CPA – Elisabeta Gîlcescu: Trei poeme noi

Printre belele

Niciun semn.
 
Costă.
Ne costă.
 
Până și dragostea...
 
Înghițim.
Înghițim tot.
 
Iar eu
mai scap câte un poem.
 
Eli Gîlcescu
27 apr. 26

Un poem difuz

Nimic să-l mai poată opri.
 
Vine încet și rămâne
în aromă de cafea,
fără cuvinte –
 
un cocon
în secetă
așteptând
sunetul vântului.
 
Eli Gîlcescu
26 apr. 26

Veștejirea unui molar

Înțepenit între rosturi
tonicul dumicatului
a cedat
 
cu tot cu cuib...
de rândunică
 
 
Eli Gîlcescu
16 apr. 26

Reînverzire

(din neliniști de primăvară)

Simt greutatea lumii
pe umerii mei.
 
pentru o clipă
o cuprind în închipuire
întreagă
 
o scutur de bătrânețe
 
în vis,
nu contează
 
sfârșitul meu –
începutul ei,
înflorind,
înverzind
 
Eli Gîlcescu
13 Apr. 2026

Am ales cortul

 

Aprilie 2020

În prea multe cuvinte

Există ceva aici despre noi toți
sau în noi toți –
ceva neîntrerupt
cu noi
fără noi
 
când viața lovește
un cuib de păsărele
sau plasa plăpândă
a păianjenului
 
ziua de mâine
vine oricum

Eli Gîlcescu
2 apr. 26

Poezia, o criniță de pădure

(Un poem dus până la marginea tăcerii)

20 mar. 26

De neascultat. Doar dăruit
în aceeași lumină de constituire
printre arhive...
 
într-o liniște care nu era goală –
era plină de așteptare.

Am simțit-o din plin.

Nu se grăbea.
 
Pentru că acolo nu mai era vorba de vârstă.
Nici de voce.
Nici de apariție.
 
Era legătura care nu se rupe.
Cu Ciulinul și H-ul mare.

Cu ceva din ei
înflorind

înainte și după.
 
Eli Gîlcescu
21 mar. 26

Sanctuarul tăcerii

O punte de tăcere,
un sărut în aerul dimineții.

Vioara cântă în surdină,
iar pașii și poveștile
se ating fără cuvinte.
 
Se-ntinde lent,
sfâșiată de tăceri,
izbită lăuntric de gânduri
care atrag alte gânduri, suspiciuni.
 
Fiecare lemn, fiecare floare
ține minte,
iar inimile care se recunosc
zâmbesc în lumina sălbăticită de ploi.
 
Mai puțină milă.
Mai puțini prieteni.
Mai mult timp de tăcut.
 
O bucurie târzie.
 
Eli Gîlcescu

16 Martie 2026

Al treilea zbor ratat

 
suspendat între vis și realitate,
 
între pași mici
fără restricții
și trafic infernal,
 
fără furie,

poate într-un avânt de minune
într-o lume inepuizabilă de surprize,
 
ca visul meu –
o întindere nemărginită,
 
un zbor întrerupt,
altul în prelungire…
 
după un antract
de câteva luni,
un an –
 
până când
nu voi mai avea nevoie
de el.
 
Eli Gîlcescu
 
15 mar. 26

Între două respirații adevărate

Orele bune nu se țin de catedră, ci în picioare, printre elevi.
Și mai ales nu deasupra lor, ci la aceeași înălțime a respirației.

Catedra e un obiect.

Învățarea e un eveniment. 

Mai ales pentru profesorii care încă mai caută

metode vii, care să nu omoare curiozitatea elevilor.

Orele adevărate se țin în mers, cu ochii care caută priviri, nu caiete,
cu tăceri lăsate intenționat,
cu greșeli lăsate să existe ca să se poată naște întrebarea.

Eli Gîlcescu

Palmira

Deșertul suspină,
ruinele se întind în tăcere,

iar Fata Morgană
se mișcă printre miraje,
aproape, dar neatinsă.
 
Lumina ei cade
ca un psalm inversat –

o chemare fără sunet,
un drum 
pe care doar inima îl știe
o dată în viață.

Nisipul a tăcut.
 
Și Fata Morgană.

Eli Gîlcescu
4 mar. 26

Act de dotă – 11 februarie 1938

Istorie. Istorie vie.

Și nu doar regi și regimuri.

 
Uneori, un simplu „11 februarie 1938”
deschide o ușă –
o casă luminată pentru o nuntă,

o ladă de zestre,
semnături tremurate,
doi tineri care încep.
 
O mamă văduvă își așază fiica.
Dă pământ.
 
Pământ descris ca un trup
în formă de „H mare”,
hotărât prin arbori.
 
Legat de drumuri și păduri,
pământul începe dinspre apus,
merge spre răsărit,
atinge „Pădurea spre Scrăzi”,
 
un „fag cu jar vechiu”…
tot spre răsărit,
cu lipsă și spor,
până în „drumul de sub ogrăzi”.
 
Două capete unite.
Două familii legate printr-o căsătorie.
 
E o geografie a vieții,
o hartă
a unei lumi dispărute.
 
Eli Gîlcescu
din Ciulinul (în lucru)
21 feb. 2036

Alertă de creștere

doi puieți 

un cireș și un nuc.

vântul e de iarnă,
încă nu știe
că ei știu să aștepte.

se cuibăresc în casă,
nu ca să fugă de frig,
ci ca să-și țină rădăcinile
la cald.

Dar când vor ridica glasul
…va fi fără strigăt.

va fi acel sunet
pe care îl fac pomii
când cresc:
o mișcare abia sesizată
în aer.

cireșul – lumină,
nucul – adâncime.

glasul lor nu va cere loc,
îl va face.

Eli Gîlcescu

19 feb. 2026

Alerte care nu urlă

1 Fără cap ninge
   și gândurile
   nu mai știu
   unde să cadă

2 Până și zăpada
   înflorește
   înaintea tuturor

3 fără cap ninge
   fără cap
   învață și zăpada

4 ro-alert – o nebunie
   înzăpeziți în vise,
   toți deodată –
   sună sirena din cap.

Eli Gîlcescu
18 feb. 2026

Colofon de rezervă

Am scris ca să nu uit.
 
Pădurea a rămas în mine
mai adâncă decât numele,
mai veche decât frica,
mai vie decât dreptatea.
 
Tot ce s-a pierdut
s-a întors în cuvinte.
Tot ce n-a mai putut fi apărat
s-a lăsat scris.
 
Străbunii nu cer răzbunare.
Cer doar să fie pomeniți
fără milă
și fără minciună.
 
Ciulinul a crescut din nou
din locul unde a fost călcat sufletul.
Și a început să vindece.

 🌳💛🌿

Eli Gîlcescu

Miracolul de duminică

(În memoria bunicii, sursă de lumină)

Nu mai țin socoteala zilelor bune.
Nici a dimineților
 
încălțate în pantofii bunicii
umpluți cu speranța că ne vor veni perfect 

într-o zi

nu mai aud glasurile vesele ale copiilor
 
presate în registre 
cu nume în ordine alfabetică... 

oameni la porți –
adevărata zarvă,
când trecea vreo mașină,
 
din senin,
a început marea orgie –
dans desfrânat,

zgomotos.

 
Vrând-nevrând,
aluneca
prin labirintul tumultos

zgomotul cutiilor de conserve umplute cu pietre
așezate ingenios pe sfoară
(și cât mai păzeam rodul viei!)
dinți strepeziți de mere verzi și măcriș,
ochi tresărind la bubuitul tunetului.

Rareori, Lărică, sprijinit de un baston,
aducea liniștea înapoi.
 
Plin de gânduri... cât un pătul.

Eli Gîlcescu
12 feb. 2026
din Ciulinul (în lucru)

Niciun zbor nu tulbură minunile lumii

Nu e nevoie 

de aripi.

Când inima
s-a desprins deja.

Un pas în gol.

Și dintr-o dată,
lumea întreagă
te primește.

Neîntrebând nimic.

Rochia ta flutură.

Ca o promisiune.
Spusă vântului.
Sub voi, pădurile șoptesc.

În liniște.

Tot ce-i viu
nu cade.
Ci curge înspre înalt.

El.
Sprijin.

Tu.
Zâmbet.

Ciulinul.
Martor.

Și tot ce-a fost pământ
devine poveste.

Când zborul
nu tulbură,
ci mângâie
miracolul de a fi.

Eli Gîlcescu,

din Ciulinul (în lucru)

2025

Sărutul – eveniment aniversar
Casa Universitarilor, 21 Mai 2014

Scriam ultimele gânduri –
un an pe care îl iert.
 
Și atunci apare un mesaj,
ca un semafor pus pe roșu în plină respirație:
„Nu știu cine sunteți, dar Ileana Vulpescu nu e domeniu public,
aveți drepturile de autor?”
 
(...)
 
Ce dar.
Neașteptat, zgomotos, exagerat.
Nu știam că, pentru a admira,
trebuie dovadă.
Că respectul se eliberează pe bază de act.
Că memoria are proprietar
și emoția — administrator.
 
Nu știam că întâlnirea cu o voce
se face prin ghișeu
și că iubirea de literatură
se verifică la intrare.
 
Am zâmbit.
Anii m-au învățat multe,
dar nu asta.
 
Iar 2026 
știe deja
că unele lucruri nu se cer.
Se recunosc.
 
Eli Gîlcescu

Un poem prea... tăcut

Unele poeme vin așa:

nu când suntem pregătiți să le scriem,

ci când suntem în stare să tăcem lângă ele.

Eli Gîlcescu

La limită

În nopți tot mai puține
aud din ce în ce
pădurea
 
cufundată în grijile ei
 
simte
așteaptă
devine adevăr –
 
adevărul care nu cere,
ia.

Eli Gîlcescu, din Ciulinul (în lucru)

Vis alb

aud arșița

desfundă pământul 
între rugăciuni rostite în grabă

un rău mai rău decât răul din mine
cocoțat pe umăr –

parcă aș căra moartea ta, mamă.
 
știai dinainte
să îmbraci moartea în alb

cu o nuntire a sufletului

Eli Gîlcescu, din Ciulinul (în lucru)

5 ani, 6 luni, 12 zile – Dropia

drumul a fost lung.
trenul a oprit în câmp,
„bucurându-se”
că nu au ajuns în Siberia.
 
în câmp,
un ţăruş
marca, printr-un număr,
locul fiecărei familii.
 
poate că acel număr
era noua lor identitate.
 
au luat totul de la început.
şi-au săpat şanţuri,
şi-au construit casă din pământ bătut,
acoperită cu paie şi coceni.
cu mâinile
săpau puţuri pentru apă,
cu mâinile
frământau pământul pentru case,
femeile, copiii, bărbaţii.
 
noaptea
îşi oblojeau rănile sângerânde ale mâinilor,
îşi frecau tălpile
ca să scoată pământul
cuibărit în bătături.
 
fiecare înţepătură de ciulini
lăsa urme adânci.
au muncit pământul străin
şi s-au înfrăţit cu el.
 
după ani buni,
şi-au predat căsuţa,
deposedaţi a doua oară.
au luat cu ei atât de puţin.
pentru că puţin
au adunat.
 
cel mai mult
preţuiau viaţa.

Eli Gîlcescu, Ciulinul (în lucru)

5 ani, 6 luni, 12 zile – Eliberarea

nimeni şi nimic
nu le-a putut vindeca sufletele torturate.
 
nici seninul cerului
căruia li se confesau în tăcere,
nici darnicul pământ
căruia i se spovedeau în zi lumină,
plecând în ultima lor călătorie
către lumea de dincolo,
fără nimic,
tot aşa cum au fost luaţi
şi îngropaţi
în cea mai neagră groapă a existenţei lor,
acoperită de ciulinii Bărăganului.
 
sufletele lor
condamnate pe vecie
să colinde
în fiecare toamnă

de colo până colo,
în căutarea
ciulinului care vindecă,
iartă,
dar nu uită.
 
Eli Gîlcescu, Ciulinul (în lucru)

Mă strigă pădurea

Chiar dacă nu am cunoscut-o
aud strigătul ei
 
o carte fără nume
pe care o știu pe de rost –
 
ochi de ciclop
 
așteptând
să-i așeze surâsul pe frunte
cu păsări și flori
 
când tace
tac și eu
 
doar tu o vei auzi din nou
 
Eli Gîlcescu

Absența pădurii

Fără să se piardă cu totul,

s-a travestit în tânără mireasă.

Dar n-a venit nimeni.

Pentru că nu mai are nimic de împărțit

Eli Gîlcescu, din Ciulinul (în lucru)

25 ian. 26

Pădurea interzisă

„Vai însă de cel care face pădurea să suspine și muntele să plângă.”

Totul începe aici.

Omul de rând se trezește, gol pușcă, despuiat de tot ce avea, torturat psihic, doar pentru că și-a iubit pătimaș locurile unde a trăit, pământul pe care l-a muncit, pădurile pe care le cutreiera…

Cu lacrimi în ochi privea fiecare colț pleșuv, replantându-l, să-l facă să rodească.

Eli Gîlcescu, din Ciulinul (volum în lucru)

Aliterații

Blestem bântuind brutal,
vântul vine, varsă vină
peste pietrele pustiite,
peste grădini goale,
fără glas, fără graniță.
 
Un cântec –
ca o crăpătură în piept –
ecou al unei slăbiciuni
sălbatice,
sub steaua stinsă a urii
(care nu e a mea).
 
Refuzul e singura replică,
ruptă, rostită rar,
în răgazul
unei revelații.
 
Eli Gîlcescu
19 ian. 26

Rezistă

Cine citește 
nu participă la declin, 
chiar dacă trăiește în epoca lui. (EG)

Memoria adevărului

Am început cu examenul scris.
Din prag.
Nici intrare, nici ieșire.
Doar liniștea își căuta locul.
 
Nu aveam unde să ascund
gesturi mici, zile de așteptare,
ochi ce mă cântăreau,
mâini ce decideau
povestea fără sfârșit.

Nu m-au încadrat în plus.
Nu m-au ținut în umbră.
 
Mă pregăteam pentru adevărul punctelor mele.
Știau cine sunt.
 
Eli Gîlcescu
16 ian. 26

Pădurea, o curiozitate fără răspuns

Pădurea simte. 

Alteori, nu.

Trăiește înăbușită 

în rituri incomode 

și tabuuri absurde.
 
Nu e singura 

înconjurată de interdicții,
de un pariu ciudat,
fără franchețe
 
dincolo de un gest banal,
destul să-mi amintesc
dreptatea morală
(nicidecum a tribunalelor),
valoarea timpului 

mereu conectat
la un sistem criptat
 
sub presiunea așteptărilor
din ce în ce mai neeficient,

păstrând schelete în dulap
pe muchie de cuțit.
 
O psalmodie
 
într-o singurătate fără martori,
cu umilă tandrețe 

și dragostea ei 

care nu cere nimic.
 
Eli Gîlcescu
11-12 ian. 26