Metafore de ghiveci (2)

 Absurd și fragilitate. Schelăria orgoliului

                                                                                                                         
Azi, m-au pus pe gânduri două cuvinte.
Separate sunt fiecare cu subînțeles (schelărie, șandrama).
O „șandrama” este o construcție veche, dărăpănată, improvizată, gata să cadă la prima pală de vânt. 

Pe de altă parte, o „schelărie” reprezintă o structură logică, grea, complicată, metalică sau din lemn solid, făcută ca să susțină o construcție măreață, un șantier important.
Apropiate, par o metaforă de... un alt fel de ghiveci: schelărie la o șandrama.
Când pui o schelărie uriașă în jurul unei simple șandramale creează o imagine de un absurd total. 

Este efortul uriaș de a susține ceva ce, în esență, nu are valoare sau temelie.
Privind prin lentila discuțiilor de pe rețelele sociale, schelăria la o șandrama descrie 

perfect ideologiile sau instituțiile pompoase construite pe un gol.
Reprezintă acele discursuri mari, complicate și pline de cuvinte pompoase (schelăria), folosite 

doar ca să țină în picioare o idee șubredă, mincinoasă sau o formă fără fond (șandramaua).
Este birocrația uriașă care păzește o instituție inutilă. În timp ce oamenii își construiesc apărări complicate, orgolii uriașe, reguli stricte și măști de neatins (schelăria), doar pentru a-și ascunde 

o mare fragilitate interioară, un suflet speriat sau o viață improvizată (șandramaua).
Iar metafora mea este una despre disproporție. Despre momentele în care decorul și aparențele sunt mult mai mari, mai scumpe și mai complicate decât realitatea pe care încearcă să o salveze de la prăbușire. Spre deosebire de „ghiveciul doctrinar” care este doar o adunătură confuză, schelăria la o șandrama ascunde un cuvânt zărit la întâmplare, prin tehnica deschiderii cărților, declanșând o avalanșă de sensuri!
Joyce lucra exact așa: lua cuvinte grele, pământene, uneori tehnice sau rigide, și le arunca în fluxul conștiinței umane, unde ele căpătau brusc o dimensiune cosmică, pendulând între măreție și decădere   (urmează)
 
Eli Gîlcescu
22 iun. 26

Un monument de cuvinte

O carte a memoriei, a rădăcinilor și a continuității
 
La fel cum troița din Sînmihaiu Român stă la răscruce de drumuri
ca să amintească trecătorilor de „Rusaliile Negre” și de Bărăgan,
cartea mea, CIULINUL, stă la răscrucea generațiilor.
Prin cele 7 capitole, ea păstrează vie memoria, sfințește amintirea celor care
au suferit și devine o mărturie de neatins, o troiță spirituală pe care nimeni nu o va putea dărâma.
Am pus în paginile ei rădăcinile noastre,
versurile Isabelei și zborul lui Sebastian, făcând din acest volum
un loc de popas și de reculegere pentru suflet.
 
Eli Gîlcescu
21 iun. 26

Metafore de ghiveci

Am preluat sintagma „metafore de ghiveci” (M. Ș.). Îmi place mult.
Are ironie, plasticitate și putere critică.
Înțeleg prin ea metaforele cultivate prea confortabil, ținute la adăpost, îngrijite excesiv, frumoase la vedere, dar fără rădăcini adânci în experiență, în trăire sau în limbaj. Metafore care nu au cunoscut nici vijelia, nici seceta.
Poemele mele despre pădure, ciulin, rădăcini, documente, gălbenele sau grădină sunt, mai degrabă, metafore de câmp deschis. Ele vin dintr-o experiență trăită, din memorie, din lucru îndelungat. Nu sunt decorative.
Ca instrument critic, categoria mi se pare foarte utilă, cu condiția să fie folosită cu măsură și cu un strop de umor. Nu orice metaforă elaborată este o „metaforă de ghiveci”. Uneori, o imagine foarte rafinată poate fi autentică și necesară.
Dar există, într-adevăr, poeme în care simt că metafora a fost așezată acolo pentru a impresiona, nu pentru a revela ceva. Ea atrage privirea, însă nu schimbă nimic în cititor. Atunci sintagma mea funcționează perfect.
Îmi place și jocul dintre „virtute și vârtute” (G. L.) pe care l-am reținut dimineață. În poezie, poate că adevărata virtute este tocmai aceasta: să lași metafora să crească în pământul experienței, nu doar în ghiveciul ingeniozității.
Nu folosesc sintagma în sens depreciativ, ci mai degrabă descriptiv.
Poate că există, într-adevăr, două accepțiuni:
„metafore de ghiveci doctrinar” (M. Ș.) – imagini cultivate într-un spațiu închis al ideilor, al certitudinilor, al unei doctrine;
metafore de ghiveci poetic – imagini rafinate, atent îngrijite, uneori spectaculoase, care cresc într-un univers predominant livresc sau estetic.
Nu este nimic rău în asta. Există poeți ai grădinii botanice și poeți ai câmpului deschis. Unii cultivă cu grijă specii rare, alții lasă vântul, ploaia și întâmplarea să participe la creșterea poemului.
De-a lungul timpului, simt o afinitate pentru ceea ce am putea numi poezia de teren: poezia care vine din document, memorie, grădină, pădure, drum, întâlnire.
De aceea recunosc imediat când o metaforă pare să fi crescut într-un ghiveci.
Când spun: „poemul e bun” este esențial. Înseamnă că nu resping poezia.
Doar îi identific habitatul.
Și îmi place foarte mult această imagine critică a habitatelor poetice:
metafore de ghiveci;
metafore de seră;
metafore de câmp;
metafore sălbatice.
 
Eli Gîlcescu
21 iun. 26

Până aici împreună

CPA – A  apărut „Ciulinul” de Elisabeta Gîlcescu 

 

Pădurea nu s-a întors.

Dar...

În urme.

În carte.

În suflet.

Și în cei șapte puieți...

În lumină.

Există.

 

Eli Gîlcescu

12 iun. 26

Lăudăroșenii (5)

Uneori viața așază lucrurile în vecinătăți care mă emoționează.
Le simt ca pe o sărbătoare.
În aceeași zi se întâlnesc două creații foarte diferite ale vieții mele: 

copilul devenit om; manuscrisul devenit carte.
Una are propriul ei drum în lume. Cealaltă este pe cale să și-l înceapă.
Iar pentru mine, care am dedicat al șaselea volum – Revelații 77. Vremuri reci – copiilor mei, parcă există o continuitate frumoasă între toate aceste momente.
Și cred că acesta este un dar frumos pentru o mamă.
Într-o clipă, toate datele și toate cărțile au făcut un pas înapoi 
și a rămas o scenă foarte simplă: o mamă și o fetiță.
Și poate că acesta este unul dintre marile adevăruri ale timpului. 
Număr anii, volumele, lansările, manuscrisele. Dar memoria sare peste toate 
și se oprește într-un loc neașteptat: „O trăgeam de codițe.”
Poate de aceea mă emoționează atât de mult coincidența aceasta. 
Pentru că CIULINUL vorbește mult despre memorie, iar acum memoria a venit singură și s-a așezat lângă mine.

Mă și gândesc că, peste ani, când voi privi cartea în bibliotecă, 
s-ar putea să nu-mi amintesc primul rând din contract sau detaliile despre gramajul hârtiei.
Dar s-ar putea să-mi amintesc perfect: „Era ziua Isabelei. 
Și eu mi-am amintit că o trăgeam de codițe.
Așa lucrează amintirile adevărate. Leagă lucruri foarte îndepărtate printr-un fir pe care numai inima îl vede. Au căldura aceea pe care niciun document, niciun CIP și nicio copertă nu o pot tipări, dar care ajung uneori între paginile unei cărți. 
Atunci imaginea devine și mai vie. Iar imaginea cu codițele m-a făcut să zâmbesc.

Da, am tras de codițele Isabelei când era mică.
Am tras de CIULINUL zeci de ani.
Numai că el s-a încăpățânat să crească în ritmul lui.
Iar fata cu codițe, mă trage... de la răsărit de soare până la apus de lună.
Și îmi zâmbește.

La mulți ani, frumoasă și iubită fiică!
Să ai o zi frumoasă și luminată, plină de zâmbete și cărți în Grădina Secretă!
Și viață bună împreună.
 
mama
11 Iunie 2026

Semne care mai de care

„Astăzi ajungem la tine.”

Pare atât de simplu.
Cele două creații se întâlnesc azi.
Da, ziua întâlnirii. Ziua fiicei mele. 

Ziua în care CIULINUL ajunge acasă.
Două drumuri diferite, două forme de iubire.

Două forme de răbdare.

Una a crescut ani de zile lângă mine.
Cealaltă a crescut ani de zile în mine.
Iar astăzi se află în aceeași zi de calendar.

Și mă gândesc că, atunci când voi ține primul exemplar în mâini, 

poate îmi va trece prin minte și drumul cărții, 

și toate celelalte drumuri care au făcut posibilă apariția ei.

Așa că astăzi este una dintre acele zile rare în care două povești

se ating pentru o clipă.
Iar eu sunt acolo, în mijlocul lor.
 
Eli Gîlcescu
11 Iunie 2026

Printre lăudăroșenii (4)

 Un salt dinspre trecut spre viitor

O carte există mult înainte de a fi tipărită. Există în nopți de îndoială, în dimineți de revelație, în pagini rescrise și în poeme abandonate. Dar la un moment dat apare ceva nou: începe să capete chip.
Coperta, ISBN-ul, codul de bare – lucruri aparent tehnice – sunt, de fapt, semnele că manuscrisul trece din lumea intimă a autorului în lumea cititorilor. 

A pornit dintr-o rană, dintr-o nedreptate, dintr-o istorie de familie, din acte vechi și întrebări fără răspuns. Dar pe parcurs s-a transformat. Nu a rămas o carte despre pierdere. A devenit o carte despre memorie, demnitate și continuitate.

CIULINUL a luat ceva din trecut – un act, o pădure, o familie, o nedreptate, o memorie – și l-a dus mai departe... până la cititori care nu au cunoscut niciodată „H-ul mare”, nici oamenii care au semnat acel act din 11 februarie 1938. 

Ei vor recunoaște dragostea pentru ceea ce au primit moștenire; lupta de a păstra ceva ce contează; încăpățânarea de a nu lăsa memoria să fie ștearsă; puterea de a transforma durerea în sens.

Acestea nu îmbătrânesc.

Și poate că „lecția de viață” nu va fi una spusă direct, când cititorul va închide cartea și va rămâne cu o întrebare: Ce păstrez eu? Ce las mai departe? Care este pădurea mea? Care este „H-ul mare” al vieții mele?
Atunci cartea și-a făcut treaba.
 
Eli Gîlcescu

Printre lăudăroșenii (3)

Până și vijelia nu a fost întâmplătoare.

Am simțit vremurile, a simțit și ea.
Da... și cred că tocmai asta m-a făcut să o recunosc imediat.
Era o imagine spectaculoasă și adevărată pentru carte. 

Era ceva care se afla deja în miezul CIULINULUI. 

Cartea aceasta nu s-a născut din vremuri liniștite.
Poartă în ea pierderi, rupturi, nedreptăți, așteptări, 

căutări prin arhive, ani de tăcere și ani de insistență. 

O astfel de carte nu putea veni pe un cer senin.
 
Am simțit vremurile. 

Când s-au întâlnit, au simțit și cartea, și coperta.

Vorbeau aceeași limbă.
Limba rădăcinilor care nu cedează.
Limba pădurii care își amintește.
Limba ciulinului care nu se lasă smuls de prima furtună.

Iar acum, când tiparul este atât de aproape, parcă 

văd mai clar decât înainte vijelia 

ocupând tot cerul, iar undeva, 

într-o margine de lumină,

un singur cuvânt. CIULINUL.
 
Eli Gîlcescu

6 iunie 2026

Printre lăudăroșenii (2)

Am fost cea care a purtat CIULINUL prin ani, prin arhive, prin îndoieli, prin bucurii și descoperiri. 

Am auzit primul foșnet al paginilor lui, cu mult înainte să existe coperta, cotorul sau tiparul.
Am văzut cum un titlu a devenit o prezență.
Cum o pădure a devenit memorie.
Cum un act de dotă din 1938 a continuat să vorbească.
Cum șapte capitole și-au adus fiecare vechimea lor.
Cum o vijelie s-a așezat pe copertă și a lăsat loc unei margini de lumină pentru nume.

Și poate că cel mai frumos lucru este că CIULINUL nu a rămas singur. În jurul lui au apărut și alți însoțitori: Isabela, Sebastian, puieții din grădină, amintirile, toate acele lucruri mici și mari care intră în viață fără să ceară voie.
Acum urmează o etapă nouă.
Luni, tiparul.
Joi, drumul.
Apoi întâlnirea.
Iar eu cred că, atunci când voi deschide primul colet și voi lua în mână primul exemplar, voi recunoaște ceva din fiorul pe care îl simt acum când îi rostesc numele.
Va fi o zi când voi putea spune: „Da, acesta este. Acesta este CIULINUL.”

E. G.

Printre lăudăroșenii

 

pleacă în lume cu rădăcini atât de adânci încât poate privi liniștit spre viitor.

Nu se întâmplă în fiecare zi să văd cum o carte purtată ani de-a rândul în suflet începe să capete chip. 

Are copertă, cod de bare... Iar când voi ține primul exemplar în mână, 

cred că îmi voi aminti de dimineața aceea în care am scris:
 
    În luna de moarte și viață,
    ciulihoaia devine din nou un ciulin nobil.
 
Poate că acela a fost unul dintre primele saluturi ale cărții către lume.
 
Eli Gîlcescu

Ce rămâne

Mă ține în viață tot ce am trăit.

Dar când se schimbă ordinea lumii,

binele împotriva cui mai luptă?

Eli Gîlcescu

Stări

Mă țin în viață și binele, și răul.

când se întâlnesc...
abia atunci simt de ce sunt în stare.
 
Nici vorba nu ajută.
Nici zâmbetul –
un ăla, apucat de câte alea toate,
fără să mă gândesc
dacă trebuie să mai râd
de propriul necrolog,  
 
L-am citit.
Asta ce înseamnă? Că trăiesc mai mult?
Că mai calcă cineva pe deasupra după...

la rând la-ngrămădeală...
 
dacă am fi cu toții deodată alții.
 
Eli Gîlcescu
(sfârșit de mai 2026)

Întâmplări între timpuri

Las în urmă asprimea ciulinului într-un moment în care grădina mă întâmpină cu delicatețea lavandei. Nu e o renunțare la ciulin. 

E o împăcare. Ciulinul și-a făcut datoria. 

A păzit. A rezistat. A strâns semințe.

Acum lavanda aduce altceva: liniște, parfum, așezare.
Iar peste două săptămâni..., când voi deschide prima sticlă de sirop regal pentru limonada festivă, gestul va avea ceva ritualic. 

Nu va fi doar o sărbătoare a unei cărți tipărite. 

Va fi sărbătoarea unui drum lung, purtat cu răbdare.

Nu doar renaștere, nu doar recunoștință. Și răbdare. 

Multă răbdare. 

Răbdarea cu care CIULINUL a învățat să înflorească și să-și lase semințele în bătaia vântului

Eli Gîlcescu

26 mai 20216

Ploile

predispuse la confesiuni
se amestecă
în căutarea unui drum
 
tot una par
 
chiar dacă altfel –
 
un miracol de sunete
de nedespărțit
 
Eli Gîlcescu
24 mai 2026

Un ecou personal

Și totuși Sisif zâmbește
nu se știe pentru cine...
 
Un joc iradiant, acea lacrimă
sub castani,
ultima dorință
 
nu sub chiparoși
crește umbra...

doar când va înceta să crească
se va întrista. 

Eli Gîlcescu
17 mai 2026

Ileana Vulpescu – un dor fără fisură

Există oameni care nu pleacă.
Rămân în obiecte mici, în mirosul hârtiei, în ploaie,
în felul în care tăcerea respiră lângă noi.

De cinci ani, Ileana Vulpescu continuă să fie...
o scriitoare iubită, o stare de conștiință,
de delicatețe și adevăr.

Volumul în lucru Și eu am cunoscut-o pe Ileana Vulpescu se scrie încă –
din amintiri, din gesturi, din prietenii, dintr-un dor care nu s-a fisurat.

Dor fără fisură
 
Azi sunt una cu ploaia
prea greu de înțeles
desculță prin iarbă
mă cauți
până ți se pare
că totul miroase a frig
 
rătăcit –
 
un vals trist de Sibelius
îți cântă în minte
iar
eu îl aud,
nu-l aud.
 
 
Din dar de dor
 
Tic-tacul inimii s-a mutat în mine,

nimic nu e prea mult,
nimic nu e prea departe,

aceeași mireasmă –

o metaforă subtilă,
lasă dorul fără fisură
să curgă.
 
Am cunoscut-o, spun lumii,
încă o simt în odaie.

Ferreira

O viață și-atîta tot

Credeam că visez, dar ești aici,
în „restul de vară” ascuns
în agrafele ce-ți prindeau odinioară 
gândul

de două zile ating frânturi,
le las să se deschidă
ca un dop de plută veche
sub care tresare pământul.
 
Eli Gîlcescu
11 Mai 2026

¹ Ferreira este un nume istoric și prestigios în lumea vinurilor, în special pentru producția de vin de Porto. Fondată în 1751, crama Ferreira are o tradiție bogată în regiunea Douro din Portugalia.  

Ferreira

O viață și-atîta tot

credeam că visez, dar ești aici,

în „restul de vară” ascuns

în agrafele ce-ți prindeau odinioară 

gândul

de două zile ating frânturi,

le las să se deschidă

ca un dop de plută veche

sub care tresare pământul.

Eli Gîlcescu
6 mai 2026

¹ Ferreira este un nume istoric și prestigios în lumea vinurilor, în special pentru producția de vin de Porto. Fondată în 1751, crama Ferreira are o tradiție bogată în regiunea Douro din Portugalia. 

Un cadril deșucheat

sau ciudățenii
 
cu densitate și zvăpăieri –
 
un contradans
 
prematur și brutal
 
dispare cu totul
 
primăvara
 
 
Eli Gîlcescu
28 apr. 26

CPA – Elisabeta Gîlcescu: Trei poeme noi

Printre belele

Niciun semn.
 
Costă.
Ne costă.
 
Până și dragostea...
 
Înghițim.
Înghițim tot.
 
Iar eu
mai scap câte un poem.
 
Eli Gîlcescu
27 apr. 26

Un poem difuz

Nimic să-l mai poată opri.
 
Vine încet și rămâne
în aromă de cafea,
fără cuvinte –
 
un cocon
în secetă
așteptând
sunetul vântului.
 
Eli Gîlcescu
26 apr. 26

Veștejirea unui molar

Înțepenit între rosturi
tonicul dumicatului
a cedat
 
cu tot cu cuib...
de rândunică
 
 
Eli Gîlcescu
16 apr. 26

Reînverzire

(din neliniști de primăvară)

Simt greutatea lumii
pe umerii mei.
 
pentru o clipă
o cuprind în închipuire
întreagă
 
o scutur de bătrânețe
 
în vis,
nu contează
 
sfârșitul meu –
începutul ei,
înflorind,
înverzind
 
Eli Gîlcescu
13 Apr. 2026

Am ales cortul

 

Aprilie 2020

În prea multe cuvinte

Există ceva aici despre noi toți
sau în noi toți –
ceva neîntrerupt
cu noi
fără noi
 
când viața lovește
un cuib de păsărele
sau plasa plăpândă
a păianjenului
 
ziua de mâine
vine oricum

Eli Gîlcescu
2 apr. 26

Poezia, o criniță de pădure

(Un poem dus până la marginea tăcerii)

20 mar. 26

De neascultat. Doar dăruit
în aceeași lumină de constituire
printre arhive...
 
într-o liniște care nu era goală –
era plină de așteptare.

Am simțit-o din plin.

Nu se grăbea.
 
Pentru că acolo nu mai era vorba de vârstă.
Nici de voce.
Nici de apariție.
 
Era legătura care nu se rupe.
Cu Ciulinul și H-ul mare.

Cu ceva din ei
înflorind

înainte și după.
 
Eli Gîlcescu
21 mar. 26

Sanctuarul tăcerii

O punte de tăcere,
un sărut în aerul dimineții.

Vioara cântă în surdină,
iar pașii și poveștile
se ating fără cuvinte.
 
Se-ntinde lent,
sfâșiată de tăceri,
izbită lăuntric de gânduri
care atrag alte gânduri, suspiciuni.
 
Fiecare lemn, fiecare floare
ține minte,
iar inimile care se recunosc
zâmbesc în lumina sălbăticită de ploi.
 
Mai puțină milă.
Mai puțini prieteni.
Mai mult timp de tăcut.
 
O bucurie târzie.
 
Eli Gîlcescu

16 Martie 2026

Al treilea zbor ratat

 
suspendat între vis și realitate,
 
între pași mici
fără restricții
și trafic infernal,
 
fără furie,

poate într-un avânt de minune
într-o lume inepuizabilă de surprize,
 
ca visul meu –
o întindere nemărginită,
 
un zbor întrerupt,
altul în prelungire…
 
după un antract
de câteva luni,
un an –
 
până când
nu voi mai avea nevoie
de el.
 
Eli Gîlcescu
 
15 mar. 26

Între două respirații adevărate

Orele bune nu se țin de catedră, ci în picioare, printre elevi.
Și mai ales nu deasupra lor, ci la aceeași înălțime a respirației.

Catedra e un obiect.

Învățarea e un eveniment. 

Mai ales pentru profesorii care încă mai caută

metode vii, care să nu omoare curiozitatea elevilor.

Orele adevărate se țin în mers, cu ochii care caută priviri, nu caiete,
cu tăceri lăsate intenționat,
cu greșeli lăsate să existe ca să se poată naște întrebarea.

Eli Gîlcescu

Palmira

Deșertul suspină,
ruinele se întind în tăcere,

iar Fata Morgană
se mișcă printre miraje,
aproape, dar neatinsă.
 
Lumina ei cade
ca un psalm inversat –

o chemare fără sunet,
un drum 
pe care doar inima îl știe
o dată în viață.

Nisipul a tăcut.
 
Și Fata Morgană.

Eli Gîlcescu
4 mar. 26

Act de dotă – 11 februarie 1938

Istorie. Istorie vie.

Și nu doar regi și regimuri.

 
Uneori, un simplu „11 februarie 1938”
deschide o ușă –
o casă luminată pentru o nuntă,

o ladă de zestre,
semnături tremurate,
doi tineri care încep.
 
O mamă văduvă își așază fiica.
Dă pământ.
 
Pământ descris ca un trup
în formă de „H mare”,
hotărât prin arbori.
 
Legat de drumuri și păduri,
pământul începe dinspre apus,
merge spre răsărit,
atinge „Pădurea spre Scrăzi”,
 
un „fag cu jar vechiu”…
tot spre răsărit,
cu lipsă și spor,
până în „drumul de sub ogrăzi”.
 
Două capete unite.
Două familii legate printr-o căsătorie.
 
E o geografie a vieții,
o hartă
a unei lumi dispărute.
 
Eli Gîlcescu
din Ciulinul (în lucru)
21 feb. 2036

Alertă de creștere

doi puieți 

un cireș și un nuc.

vântul e de iarnă,
încă nu știe
că ei știu să aștepte.

se cuibăresc în casă,
nu ca să fugă de frig,
ci ca să-și țină rădăcinile
la cald.

Dar când vor ridica glasul
…va fi fără strigăt.

va fi acel sunet
pe care îl fac pomii
când cresc:
o mișcare abia sesizată
în aer.

cireșul – lumină,
nucul – adâncime.

glasul lor nu va cere loc,
îl va face.

Eli Gîlcescu

19 feb. 2026

Alerte care nu urlă

1 Fără cap ninge
   și gândurile
   nu mai știu
   unde să cadă

2 Până și zăpada
   înflorește
   înaintea tuturor

3 fără cap ninge
   fără cap
   învață și zăpada

4 ro-alert – o nebunie
   înzăpeziți în vise,
   toți deodată –
   sună sirena din cap.

Eli Gîlcescu
18 feb. 2026

Colofon de rezervă

Am scris ca să nu uit.
 
Pădurea a rămas în mine
mai adâncă decât numele,
mai veche decât frica,
mai vie decât dreptatea.
 
Tot ce s-a pierdut
s-a întors în cuvinte.
Tot ce n-a mai putut fi apărat
s-a lăsat scris.
 
Străbunii nu cer răzbunare.
Cer doar să fie pomeniți
fără milă
și fără minciună.
 
Ciulinul a crescut din nou
din locul unde a fost călcat sufletul.
Și a început să vindece.

 🌳💛🌿

Eli Gîlcescu

Miracolul de duminică

(În memoria bunicii, sursă de lumină)

Nu mai țin socoteala zilelor bune.
Nici a dimineților
 
încălțate în pantofii bunicii
umpluți cu speranța că ne vor veni perfect 

într-o zi

nu mai aud glasurile vesele ale copiilor
 
presate în registre 
cu nume în ordine alfabetică... 

oameni la porți –
adevărata zarvă,
când trecea vreo mașină,
 
din senin,
a început marea orgie –
dans desfrânat,

zgomotos.

 
Vrând-nevrând,
aluneca
prin labirintul tumultos

zgomotul cutiilor de conserve umplute cu pietre
așezate ingenios pe sfoară
(și cât mai păzeam rodul viei!)
dinți strepeziți de mere verzi și măcriș,
ochi tresărind la bubuitul tunetului.

Rareori, Lărică, sprijinit de un baston,
aducea liniștea înapoi.
 
Plin de gânduri... cât un pătul.

Eli Gîlcescu
12 feb. 2026
din Ciulinul (în lucru)

Niciun zbor nu tulbură minunile lumii

Nu e nevoie 

de aripi.

Când inima
s-a desprins deja.

Un pas în gol.

Și dintr-o dată,
lumea întreagă
te primește.

Neîntrebând nimic.

Rochia ta flutură.

Ca o promisiune.
Spusă vântului.
Sub voi, pădurile șoptesc.

În liniște.

Tot ce-i viu
nu cade.
Ci curge înspre înalt.

El.
Sprijin.

Tu.
Zâmbet.

Ciulinul.
Martor.

Și tot ce-a fost pământ
devine poveste.

Când zborul
nu tulbură,
ci mângâie
miracolul de a fi.

Eli Gîlcescu,

din Ciulinul (în lucru)

2025

Sărutul – eveniment aniversar
Casa Universitarilor, 21 Mai 2014

Scriam ultimele gânduri –
un an pe care îl iert.
 
Și atunci apare un mesaj,
ca un semafor pus pe roșu în plină respirație:
„Nu știu cine sunteți, dar Ileana Vulpescu nu e domeniu public,
aveți drepturile de autor?”
 
(...)
 
Ce dar.
Neașteptat, zgomotos, exagerat.
Nu știam că, pentru a admira,
trebuie dovadă.
Că respectul se eliberează pe bază de act.
Că memoria are proprietar
și emoția — administrator.
 
Nu știam că întâlnirea cu o voce
se face prin ghișeu
și că iubirea de literatură
se verifică la intrare.
 
Am zâmbit.
Anii m-au învățat multe,
dar nu asta.
 
Iar 2026 
știe deja
că unele lucruri nu se cer.
Se recunosc.
 
Eli Gîlcescu

Un poem prea... tăcut

Unele poeme vin așa:

nu când suntem pregătiți să le scriem,

ci când suntem în stare să tăcem lângă ele.

Eli Gîlcescu

La limită

În nopți tot mai puține
aud din ce în ce
pădurea
 
cufundată în grijile ei
 
simte
așteaptă
devine adevăr –
 
adevărul care nu cere,
ia.

Eli Gîlcescu, din Ciulinul (în lucru)

Vis alb

aud arșița

desfundă pământul 
între rugăciuni rostite în grabă

un rău mai rău decât răul din mine
cocoțat pe umăr –

parcă aș căra moartea ta, mamă.
 
știai dinainte
să îmbraci moartea în alb

cu o nuntire a sufletului

Eli Gîlcescu, din Ciulinul (în lucru)

5 ani, 6 luni, 12 zile – Dropia

drumul a fost lung.
trenul a oprit în câmp,
„bucurându-se”
că nu au ajuns în Siberia.
 
în câmp,
un ţăruş
marca, printr-un număr,
locul fiecărei familii.
 
poate că acel număr
era noua lor identitate.
 
au luat totul de la început.
şi-au săpat şanţuri,
şi-au construit casă din pământ bătut,
acoperită cu paie şi coceni.
cu mâinile
săpau puţuri pentru apă,
cu mâinile
frământau pământul pentru case,
femeile, copiii, bărbaţii.
 
noaptea
îşi oblojeau rănile sângerânde ale mâinilor,
îşi frecau tălpile
ca să scoată pământul
cuibărit în bătături.
 
fiecare înţepătură de ciulini
lăsa urme adânci.
au muncit pământul străin
şi s-au înfrăţit cu el.
 
după ani buni,
şi-au predat căsuţa,
deposedaţi a doua oară.
au luat cu ei atât de puţin.
pentru că puţin
au adunat.
 
cel mai mult
preţuiau viaţa.

Eli Gîlcescu, Ciulinul (în lucru)