1. Pe data de 21 martie a.c., la ora 17, Muzeul Judeţean Gorj găzduieşte o acţiune diferită ca receptare cultural-spirituală. Se numeşte „Vivat Magna Poesia” şi este dedicată „Zilei Internaţionale a Poeziei”. Protagonista întregii manifestări este poeta Elisabeta Gâlcescu a cărei carieră lirică, editorială, ştiinţifică, didactică, pedagogică am urmărit-o atent. I-am apreciat voinţa lucrului bine făcut, sensibilitatea feminină, rigurozitatea programatică, altruismul şi transpersonalismul energetic.
Concepţia-i confinează sufletul românesc cu infinitul iubirii, acordă locul cuvenit şi unor manuale de matematică ori unor caiete auxiliare, vădindu-şi deschiderea transdisciplinară. Am recurs la acest portret pentru că, zilele acestea, mi-a înmânat spre „lectură aplicată” un volum de versuri propriu intitulat „Patimi dulci”. Mi-am amintit instantaneu de „Târgul de dulce” al lui Valentin Taşcu şi de „Patimile” lui Mircea Ciobanu, dar şi de „Amarul Târg” al lui Gheorghe Grigurcu, căci tonul poemelor din cartea Elisabetei Gâlcescu este mai degrabă dulce-amar „cu oscilaţii în funcţie de momente şi personaje, date de jocul tăcut al neprec(i)zatelor evenimente din hăţişurile învolburate ale vieţii interioare” (Prof-univ. dr. Constantin Niţu).
2. Aşadar să purced acum eu însumi a-mi redacta „avancronica editorială”. Placheta „Patimi dulci” a poetei gorjene Elisabeta Gâlcescu chiar se constituie într-un eveniment remarcabil, căci, de la „Colindele târzii” ale Nataliei Mălăianu (volumul i l-am lansat Antonie Dijmărescu şi cu mine la Editura „Alexandru Ştefulescu” – n.m., I.P.B.), un altul până acum de o asemenea valoare n-a mai apărut.
Afirmaţia-mi nu-i deloc riscantă. Poemul „Trecut-au anii” cutează a (re)inventa poveşti, a combina alchimic culori (care sunt cântece de fântână (ce frumos! – n.m., I.P.B.)), a aduce „o întâmplare reînviată” în „spectacolul împietrit al dimineţii”. Întinsă pe cinci pagini (10-14) metapoema m-a sedus finalmente prin dicţiunea-i impecabilă, prin capacitatea de a filtra achiziţiile cultural-estetice şi de a le rafina „ascunse urme în grădini” întru producerea, prin zidire manolică (ci nu manolesciană – n.m., I.P.B.) „între sunetul roz şi universul lăuntric” „şi-n inimi de cuvânt: minunea” poemului reuşit, şi intelectual, şi emoţional întrucât – citez spre a nu lăsa loc de subminări ale opiniilor mele – „sufletul, într-un singur cuib, deschide gustul crezului – mirajul absolutului” iar o „plimbare de voie printre cărţile rare” va trebui recalibrată din perspectiva transmodernistă în virtutea căreia cărţile „plămădesc o nouă odisee să măsoare purificarea” şi „dintr-un nimic şi-o floare”.
Citind „Solitudini” din Gongora (intertextul e subtil gorjenizat prin invocarea în subsidiar a traducătorului şi poetului Darie Novăceanu) poeta pare să-l fi avut ca model pe reputatul scriitor originar din Gorj şi trăitor în prezent la Curţile Regelui Spaniei, deşi o altă dedicaţie indiceală mă trimite şi la exponenţialul traducător şi mare poet Romulus Vulpescu, cu soţia căruia, romanciera Ileana Vulpescu (vezi lucrarea-i semnificativă „Arta conversaţiei” – n.m., I.P.B.), Elisabeta Gâlcescu s-a împrietenit.
3. Şi apropo de „minunea poemului” posblagianizantă „astăzi renăscută”. „Ea prinde rădăcini în noi / să fie limpede şi vie / minunea noastră, a tuturor, / în zbor de vineri, poezie”. „Un zbor ce nu va fi înfrânt / azi, zborul Ei e veşnicie” dar şi „troiţă vie”, „adăpost în sfânta glie de acasă”, „minune, rugă şi iubire” (Zbor de vineri, pp. 16-17). „De la nodul cuvintelor nerostite”, autoarea Elisabeta Gâlcescu simte poezia, are organ pentru ea, „cu unduiri line / agită covorul de cuvinte – bijuterii simple / cu înfăţişare durabilă şi simţită” (Simte poezia, p. 18).
Meditând asupra cuvintelor dosite, poeta/metapoeta – asemenea lui Nichita Stănescu – constată că „printre tomuri însingurate nici urmă de glorii – / necuvinte – aşchii-n derivă strivite de lacrimi / atingere caldă / un strigăt durut – / tăcere introspectivă”.
Ca „introspecţie” poezia recurge la recuperări ale unor „poveşti neauzite”, la smulgeri de semne: „contururi în carne şi sânge”, la repsalmodieri ale „bibliilor ierbii de-acolo”, din „odaia cealaltă a lumii” luminată de „sfeşnicul iubirii de aur”. Uneori „semnele” sunt albastre, „coloană-n sublim” (precum la Grigore Hagiu n.m., I.P.B.) şi e clipa să remarc influenţa neomodernismului asupra poeziei Elisabetei Gâlcescu – (n.m., I.P.B.).
„O lume nouă dincolo de sărut” e un „cântec” admirabil şi-ar merita reprodus negreşit. Oricum „pe jarurile nopţii, sub vraja cu parfum de poem în abis” (iarăşi formularea fericită mă convinge că am în faţă o poetă autentică – n.m., I.P.B.) „în strigarea cuvântului” „se ascunde mocnind o tulburare” care, la rându-i generează o revelaţie: „cuvântul nespus, neatins” (Cuvântul durut, pp. 30-31) pe care, responsabili, ca scriitori veritabili şi oneşti, va trebui să-l zidim cu chibzuială. Cu bucurie, conchid: cartea Elisabetei Gâlcescu pare – şi izbuteşte chiar a fi – un „răsărit de cuvinte”, „în căutarea sanctuarului” în care „cuvântul iertat” de arbitrarietatea-i păguboasă îşi revendică, reinaugural, cealaltă jumătate – semnificantul, motivându-l în sfera-i perfectă, brâncuşiană. Prelev un nou eşantion tot spre ilustrare irefutabilă din „M-a prins ploaia pe drum”: „În margine de drum, / o biată urmă / alunecă cuvântul iertat / în numele jumătăţii, / care măsoară-n tăceri cealaltă jumătate / într-o singură strângere de mână, / neliniştită de veghea semnelor murmurate” ca apoi, în încheiere, să semnalez un alt poem antologic: „Pe fruntea iernii”.
Ion Popescu-Brădiceni, doctor în litere
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu