Am vizitat-o pe cea care mi-a împrumutat pentru o
clipă din mărinimia ei. Tot pentru o clipă, a fost îngerul meu, salvarea mea;
tot binele, credeam, să se întoarcă înmiit spre ea. Dar n-a fost așa.
Învinsă, trădată, și-a văzut sfârșitul în
blestemata aia de închisoare, luni, zile, ani... Pentru nimic în lume nu mai
voia să-și amintească. Aproape că murise. Și se minuna cum de n-a luat-o Dumnezeu,
lăsând-o așa între viață și moarte. Niciun licăr de viață. Nimic.
Anii ei, și toți cei dinainte, îmi dau dreptul de
a-i mulțumi, de a-i mărturisi bucuria de a o revedea, de a o îmbrățișa... Am
căutat să mi-o închipui ca atunci, în halatul alb, venind spre mine.
Azi pare șubredă, parcă, dintr-o altă clipă, tot mai firavă, liniștită. O liniște amară,
grea, descumpănită, la capătul puterilor.
Și Dumnezeu i-a îngăduit o mângâiere în numele
mamelor care au căutat-o atunci, în numele copiilor avortați, în numele fiicei mele.
Când o va cunoaște, când va afla totul, când se va mira, când...
Am lăsat în urmă doi oameni triști și un câine care
lătra... Poate cu durerea lui, a lor. Și a mea
Eli Gîlcescu
12 iunie 2017
