Când vrei să
mai trăiești, înseamnă că mai există ceva ce iubești. Iar dacă ar fi de ales,
aș alege la fel. Numai așa aș simți că am mai câștigat o zi, și nu oarecare. O zi
asemenea celei de ieri – un privilegiu aproape nemeritat – o zi care nu poate
să se sfârșească.
Eli Gîlcescu
Te întorci cu emoție și dragoste acolo unde a rămas o parte din tine, din munca făcută cu pasiune, din generozitatea cu care te-ai dăruit copiilor și colegilor, pentru care ai fost model și mentor. Ești iubită, respectată și prețuită după ani! O mare recunoștință ce umple sufletul și-ți dă putere să faci mai mult ! Te pup! E. V.
RăspundețiȘtergereToata dragostea si recunostinta mea pentru oamenii minunati care m-au intampinat cu bratele deschise si m-au indrumat la inceput de cariera. Am fost foatte norocoasa. N.A.
RăspundețiȘtergereUrmeaza generatia noua!Doamne,te rog,ajuta-ma sa pot scrie ce simt ptr.fiecare!Dar pana la "Frumosii tineri",avem evenimentul care a dat paine unei tari intregi!Cata tensiune,cate visuri ,cata lupta ,cati idealisti ???
RăspundețiȘtergereContinuam... E. v.
Anul 1990 !Moment de referinta ptr.cadrele didactice din Sc.7,mai intai,si apoi ptr.cele din intreaga tara!
RăspundețiȘtergereSc.7 avea sa devina scanteia revoltei in invatamantul romanesc!Idealisti si cu idealul cel mai valoros "Painea",oamenii scolii noastre au deschis o era noua im invatamant!
Aici s-a pus bazele Primului Sindicat din Educatie!Alaturi de suplinitori, dascalii – oameni,care, desi aveau o paine sigura, au preluat conducerea ptr a pune capat umilintei multora dintre noi. Zi de zi erau la greva alaturi, umar la umar cu noi. Va iubesc pe toti, va pretuiesc si va port recunostinta tuturor! Cred ca toti cei ce au avut statutul umilitor de suplinitor simt la fel si de aceea ne inclinam respectuos in fata lor ! E. V.
Noi contra noi
RăspundețiȘtergere„Trei copii au fost răniți ușor într-o școală din Alexandria, după ce o parte din tencuiala clasei în care se aflau a căzut. Incidentul a avut loc la ora 9:15 dimineața...“
Îmi aduce aminte de profesoara B. și anul 1990, de serbarea de sfârșit de an, de curtea școlii, neîncăpătoare. Era prima serbare după revoluție. La un moment, clipele de groază peste noi. Un grilaj imens s-a desprins de la etajul al doilea. A fost atinsă doar ea. Mulți s-au pierdut cu firea.
Ne-am pus multe întrebări atunci. Cine și de ce?
De fiecare dată simțeam un fior când mă apropiam de școală, când ieșeam în curtea școlii. Multe temeri, gândindu-mă la ce s-ar fi putut întâmpla dacă masa festivă era mai spre perete.
Și nu pot uita.
Cum să uit strigătul tăcut (patima grea). Iar ei, sortiți unei aspre judecaţi, chiar, de a-i desființa, de a-i întărâta, rupându-le legăturile de prietenie prin intimidări, inspecții și calificative slabe pentru răzvrătiți.
Atunci nu găseam răspuns la toate. Acum, parcă lupt împotriva a ceva. Îmi vin în minte gânduri care se bat cap în cap, care se fugăresc, mușcă unele din altele, rareori se împletesc, și apoi, cine să-și mai amintească de întâmplările cu noi, despre noi, despre acele vremuri când cântam în acord,dezacord, propria partitură.
Nu pot uita.
De-o parte, erau ei, titularii, de cealaltă parte, ei, suplinitorii.
Oare cine mai recunoaște gândurile lor amestecate atunci ca ale mele, gânduri încredințate școlii. Azi, de la aceeași fereastră, ei, răzvrătiții, doar la un strigăt, un semn, într-un anume fel, își strâng prin statornicie amintirile. Pentru că noi le cunoștem toate bucuriile și tristețile, toate împlinirile. Și au fost multe. Acolo unde noi am avut o inițiativă care a salvat spiritual și intelectual dascăli minunați, neobosiți.
Poate că de această dată, va fi privită cu alți ochi.
Iar meritul le aparține.
Pentru că au reușit.
Eli Gîlcescu