DARURILE OAMENILOR

 A citi numai literatura universala sau numai scrierile unor scriitori celebri este  un snobism cultural sau un banal epicureu…

Iata ca, am si alte opinii, cu deschidere spre cei ce au ce spune, caci provin de undeva si vor sa lase ceva, chiar celor putini sau multi, apropiati sau indepartati, ca parte a istoriei personale. Asa cum bancile iti acorda credit in functie de istoricul tau (cat mai “autentic” si fara”mazgalituri”), asa si cititorul este cel ce va da credit povestirilor normale si adevarate… Daca ceva este important in societate, omul trebuie sa fie pus la curent si invers: ceea ce este important pentru o persoana poate fi parte a societatii intr-o monografie si poligrafie… Am depasit perioada scrierilor autorizate, ale povestilor impuse, ale bibliografiilor obligatorii… Oare mai exista asemenea bibliografii? Fiecare sfarsit de an scolar era ca o povara pentru toata vacanta care ma insotea si-mi otravea fiecare dimineata insorita, ma teroriza acea lista, traiam mereu cu teama, aveam cosmaruri, si timpul era prea scurt, si temele pentru vacanta erau numeroase, si la literatura, si la matematica…

Iar eu eram un om normal, un copil. Vroiam sa ma bucur de vacanta, sa citesc, fara a mi se impune, sa scriu, fara a mi se dicta, sa cant, fara a avea un dirijor, sa dansez, fara a avea un profesor de dans… Era vacanta mea, propria mea vacanta, cu frumusetile ei si care nu se mai intorcea, era pana la urma sursa mea de amintiri curate, fara manipulare din afara. Aveam o singura directie: casa parinteasca; o singura tinta: gradina cu visini; o singura iubire: muzica; o singura rugaciune: sanatatea… Astazi, sunt sub asediul scrisului, singurul mod de a-mi prelungi bruma de sanatate care mai exista si pentru care ar trebui sa fac inchinare in fiecare dimineata si in fiecare seara, sa mi se intretina puterile…

Asa, am cunoscut omul frumos, Dan Puric, care a jucat pe scena roluri despre oameni si daca n-ar fi scris, eu nu i-as fi cunoscut eroii si sfintii care ii erau atat de aproape, indemnandu-ma, subtil, sa ies din “pacatul uitarii”; n-as fi aflat despre Nicolae Popescu, om simplu, dar atat de bogat sufleteste. Cutreierand prin gradina lui, i-am descoperit acea demnitate a frumosului si eleganta a simplitatii. Nu as fi aflat despre marele George Isac, matematician stralucit, dar si un poet desavarsit, pe gustul si intelesul celor suferinzi de doruri si mistuiti de amintirile din copilarie; n-as fi dat peste poeziile lui Doru Fometescu, medic si poet apolinic, sensibil, provenind dintr-un tinut de basm, cel al Ciupercenilor, mereu inspirat, abordand o tematica variata. Iar Petru Olosu, inginer de profesie, este unul din miile de legatari testamentari ai istoriei motilor, cu o bogata activitate literara despre identitatea omului modern, luptand cu condeiul si adevarul istoric. Acesti oameni au desfintat barierele impuse, au rupt zagazul tacerii, ca gandurile si amintirile sa se reverse si sa patrunda, nestingherite, in sufletul meu, pe aripile vesurilor minunate. Si acesta a fost marele privilegiu, de a ma alege cu aceste daruri minunate ale acestor oameni  care ma sustin impotriva singuratatii prezentului, redesteptand dorinte si sfintind dragostea, daruindu-i menire, maretie si slava. Cu ei, timpul devine statornic, cunoscandu-l si preamarindu-l. Simturile lor au dat pe dinafara, abandonand tacerea si fara sa poata afla, ei au prieteni peste tot; datorita lor, istoria se scrie incet si bine… Si multi ca ei sunt, oameni normali care pot sa-si scrie propria poveste. Mersul acestora este mereu in linie dreapta, ca la Epictet, avand o singura directie: idealul; o singura atitudine: demnitatea; o singura frumusete: gandul bun in orice clipa; o singura dorinta: perfectiunea si apropierea de Dumnezeu.

                                       

   2011-12-06