Am primit de la doamna Elisabeta Gîlcescu un manuscris ce se pretinde a fi „dulce”. Aşa o fi? Medicul mi-a recomandat ca la anii mei de pe umerii înzăpeziţi, să mă feresc de dulce, să nu mă prea dedulcesc cu oarece lucruri intangibile, că e de rău. Să deschid fişierul? Să îndrăznesc nepermisibilul.
Mai întâi rememorez. Ce este „dulcele”? Nu mă tem. Pot face doar diabet literar. Aici dulcele nu se poate referi la gustul caracteristic mierii sau zahărului, ci la ce nu e sărat, amar sau fad ideatic. Nu poate fi despre apă, cum era odată, fără poluare (de râu, de izvor, de fântână). Nu se poate referi decât la ce e frumos, drăguț, gingaș, la un zâmbet, la ochii făcuţi cuiva drag, doar uneori la altfel de arome sau parfumuri.
Referirea se poate face doar la
cuvinte plăcute auzului, melodioase, dar şi la lumina blândă, potolită,
odihnitoare. Dulcele poate însemna şi gingăşie (unde mai există în acest nou
veac de IT).
Nu pot lipsi culorile estompate, pale,
somnul liniștit, calm, odihnitor, gesturile
delicate. N-ar putea lipsi dulcele geografic, cu poteci puțin înclinate, cu pantă lină, ușor de urcat
în doi ori de unul singur sau la clima moderată, temperată.
Dulci pot fi şi oamenii simpatici,
blânzi, omenoşi, exterior sau în interior, înțelegători, agrabili.Dulci pot fi
şi vorbele alese care plac, desfată, mângâie, la versuri cu sau fără rimă, cu
sau fără poante şi înţelesuri diferite. Dragostea nu poate ocoli dulcele, ba
nici măcar dulcele-amar. Nu cred că voi citi despre mâncărurile din afara
posturilor religioase ale celor ce mai cred în viaţa dulce de apoi! Aşadar,
pentru cititor, oricare... şi dilema este mare!
Cu voie bună, purcedem la lecturat conţinutul. Şi surprinderea este mare. Autoarea crede în noaptea nevinovată şi în căutarea în zâmbet. Se plimbă noaptea pe poteci line, cu melancolia dulce-amăruie a unui asfinţit. Iubeşte ploile de vară (doar dintre ei), consideră nucul un visător, în timpul ascuns sub piatră, după o zi întreagă de iubire! Orizonturile sunt rezemate de amintiri scurse în receptorul nedefinit al uitării, mai ales în frumosul ceas al zilei pe care nu ni-l divulgă. Universul este lăuntric, iar visul doar ispitit, în niciun caz ispititor. Păcat! Preferam ispititor.
Dulcele poetic personalizat este dat
şi de fericirea fără margini, de muzica lui Weber,
de adierile de mângâiere în grădina cu flori (reală sau visată), de tăcerile de
argint, de regretul toamnei neputincioase care mai şi scârţâie. Cred că inimile
bănuitoare aparţin precis dulcelui-amar, cu oscilaţii în funcţie de moment şi
personaje, date de jocul tăcut al neprecizatelor evenimente din hăţişurile
învolburate ale vieţii interioare.
Nu lipseşte dulcele biologic al
bătăilor inimii, dar nici soliditatea rece astronomică, bătăile fiind străjuite de bolta cerului.
Sărutul ploii rodeşte mângâieri, dar numai în prezenţa rugăciunilor despletite,
a zefirilor lini, cu desfătarea razelor fierbinţi. Nu pot lipsi culorile şi
întâmplările, combinate, culoarea preferată fiind cântecul fântânii.
Uneori dulcele înseamnă redescoperirea
copilăriei, iar aroma indecisă este dată de jumătăţile de iubire sau de
curgerea zilei spre nicăieri. Nu sunt de neglijat nici somnul dulce din zori,
nici gândurile despletite, dar nici timpul cârmuit de dragoste şi înveşnicit
inimii.
La poetă, apusul este înflorit uneori
în miezul zilei, cu vorbe încarcerate în trup şi suflet, sub oblăduirea
icoanelor sfinte. Şi duminica ce întinde lumina poate fi dulce. Aşa o fi prin
Gorj. Dar nicăieri nu pot fi toate dulci şi line. Îndepărtarea provizorie de
dulce se face prin stelele reci, nepăsătoare (la ce oare, faţă de cine?) sau
prin pânzișul posomorât de nori. Poate că semidulci sunt cântecul frunzelor de
nuc, tăcutele veri, zidirea chibzuită a cuvântului durut, vremelnicul chip al
altcuiva drag, desenat pe nisipul mării. Revenirea la dulcele gândit se face
prin altarele iubirii în pasul clipei sau neritmat, departe de gândurile goale,
prin sfinţirea de către autoare a
cuvintelor, fără farse şi fără trădări. Uneori, sub lacrimi, sunt pietre
(pe noi, interesându-ne numai amarul gustului lacrimilor şi nu pietrele care
pot fi aruncate spre cineva, spre ceva sau spre nicăieri, fie ziua, fie în
simfonia absentă a nopţii), dar cu mirul buzelor, iubind.
Sunt prezente tremurul autoarei răsfăţate de sublim, la durerea unei flori (nedusă la medic şi fără medicamente compensate), iluzia vremii şi bolta ei înflorată, eventual cu altă înflorire în noapte (a fetei sau a cui?). Sensul unic (probabil al luminii, al gândului, al visului?) duce spre negura primejdiei, cu reîntoarcerea sublimă în seninul toamnei, peste negura primejdiei, inclusiv cu o felie de optimism sau pesimism, la alegere, prin trecerea de la ani-lumină la zile-lumină, dar nu oriunde, ci într-o poieniță cu soare unde nu s-a încuibat răutatea, dar în mod sigur, cu prezenţa recentă a sărutului ploii.
Asta a înteles cititorul din vorbele îndelung meşteşugite ale autoarei. Nu fac decât să vă invit la lectură, să ne confruntăm ideile şi să o înţelegem pe autoare, poate chiar acum, în prezenţa focului din cămin sau a răcelii caloriferului. O descifrăm uşor, deoarece ni se adresează direct şi „dulce”-mângâietor.
Vivat, crescat, floreat!
Constantin
NIŢU, Universitatea din Bucureşti
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu