Dusîntors

Trezește-mă mâine că astăzi mi-e frică

De plânsul pustiei, de groaza de-o clipă

Când floarea de câmp îmi ascunde cărări

Iar noi călători, azi, nici adăpost,

ca floarea de câmp, risipindu-ne-n zori  

pe-al zilelor drag, întoarce-le iar

pe braț adormind alte lumi și alt glas 

întoarce-le acum și semn să îmi dai

legănându-mi nopți de cearcăn albit

tulburate ape de lacrimi de-ajuns

Izvoare pierdute vor plânge perechi

în dor nesupus, încolțind așteptări,

privind alte lumi, iar noi visători

în dulcele-amiezii, apoi răsărit

în numele tău de azi și de ieri

rostește-mă iar iubirii-pământ

să sufăr mai mult, mai înalt, mai presus

aceeași IUBIRE, mugurind, zămislind

aceeași țară, sângerând, înflorind