Să nu mă aștepți astăzi

Am căutat lumina.

Lumina care nu s-a stins.

Încă.

Ce-o fi însemnând moartea? Tăcere? Liniște?

Pentru A C, doar „Lumini și umbre“. În fiecare zi. Într-o altfel de poveste.

Pentru mine, ceva îngrozitor. De neauzit. Și totuși... Ascult. Ascult și îndur.

Da, pentru că și moartea face parte din viață. 
De care numai Dumnezeu știe. Nu altcineva.

Am aflat de moartea mea și am plâns.

Am simțit că trebuie să plec. Dar unde? 
Oriunde. Numai să nu mai întâlnesc aceeași privire fugărită ca de o fantomă. 
Fantoma mea. 
Speriată, îmi venea să închei socotelile cu viața, și să aștept. 
Din când în când îmi sunau în urechi cuvintele ei. (Știți, v-am plâns! V-am plâns mult!)

Doamne! 
Și o tăcere stranie și greu de suportat se așternu între noi. 

Mi-era frig. Un frig dureros. 
Mă uitam în jur, și vedeam exact cum nu voiam să trăiesc. 
Nici să mor.

Eli Gîlcescu