CĂRĂRILE

iunie 04, 2013

Minune vie

Cine ar mai fi crezut că primele cuvinte, atinse de gingășie, melodioase, parcă săltau și dănțuiau în jurul ei. Cele din interior. De acolo, de unde pot vindeca. I-a zâmbit. Cine nu cunoaște acest zâmbet?... Era zâmbetul despre care cineva spunea că seamănă cu cel al mamei. Ar fi trebuit să-i aducă volumul Arta conversației, citit, subliniat, care mai păstra încă aceeași mireasmă-mbătătoare. Era prea muncită. Se odihnea în tăcere adâncă ca să se redeștepte proaspătă cu alte și alte citate subliniate. E medic și a trăit în apropierea acestei cărți. Și-ar fi dorit o fetiță căreia să-i pună numele Sânziana. N-a fost să fie. Acum s-a mulțumit cu un autograf din partea celei pe care o privea cu atâta drag, simțind cât de curat înflorește inima ei, ca o strălucitoare revărsare de blajină-mbrățișare, înflorind nădejdi sortite fiecărei dimineți. Un vis împlinit, pe care-l credea interzis. Sau pentru alții, ca să se mângâie cu el. Sau minuni care se înfăptuiesc la lumina zilei. Minuni vii. Când știm să le prețuim.

Eli Gîlcescu