Minune vie

Cine ar mai fi crezut că primele cuvinte, atinse de gingășie, melodioase, parcă săltau și dănțuiau în jurul ei. Cele din interior. De acolo, de unde pot vindeca. I-a zâmbit. Cine nu cunoaște acest zâmbet?... Era zâmbetul despre care cineva spunea că seamănă cu cel al mamei. Ar fi trebuit să-i aducă volumul Arta conversației, citit, subliniat, care mai păstra încă aceeași mireasmă-mbătătoare. Era prea muncită. Se odihnea în tăcere adâncă ca să se redeștepte proaspătă cu alte și alte citate subliniate. E medic și a trăit în apropierea acestei cărți.  Și-ar fi dorit o fetiță căreia să-i pună numele Sânziana. N-a fost să fie. Acum s-a mulțumit cu un autograf din partea celei pe care o privea cu atâta drag, simțind cât de curat înflorește inima ei, ca o strălucitoare revărsare de blajină-mbrățișare, înflorind nădejdi sortite fiecărei dimineți. Un vis împlinit, pe care-l credea interzis. Sau pentru alții, ca să se mângâie cu el. Sau minuni care se înfăptuiesc la lumina zilei. Minuni vii. Când știm să le prețuim. 

Eli Gîlcescu