... te cuprind, parcă voit, într-o totală dăruire, în preajma unui om pe care îl prețuiești, un om lângă care, oricât de dureroase vremurile, oricât de împovărat sufletul, oricât de dezamăgitoare viața... „totuși mai mult plutești decât umbli pe pământ, în care ești locuit de ceea ce azi aș numi iluzie a ceva nedefinit, când aștepți să te vezi propulsat undeva nu se știe nici cum nici de cine – dar unde să te aștepte bucuria“… Și încet-încet, chiar dacă „bunicii n-au fost poeți“, chiar dacă uneori nu ne rămâne decât poezia să ne încumete la drum lung, pentru femeia anume „niciun cântec nu-i de-ajuns“(va urma)
Eli Gîlcescu
