Sensuri

Pe umărul tăcut al singurătății 
timpul își trage răsuflarea (Eli Gîlcescu)

    Era treaz, era viu... Nu mai știa de el. Era secerat de puteri. Ceva il împiedica să se miște. Era țintuit locului. Își pipăia trupul. A ajuns cu mâna la mijloc. Nu-l simțea, nici picioarele nu-l mai ascultau. Încerca cu disperare să iasă spre liman, să-și apere sufletul, în vreme ce se prăbușea strivit de durere. Era conștient. Se căuta pe el, cel de dinainte. Își căuta sensul vieții, privind în sus, căci privind în jos, sub veșmintele încă calde ale hainelor, nu mai regăsea decât formele goale. A început să caute urcând, să-și umple golul, să caute sensul altei trăiri, sensul altei iubiri. A început să îmblânzeasca clipa, s-o câștige de partea lui, să o transforme în eternitate. A început un alt început, de unul singur, fără să cerșească, fără... Iar el, chiar dacă nu a cerut nimic, a simțit că a primit totul, prin glasul fiecărei cărți, printre mâzgăleli, asculta, entuziasmat, sunet nou, produs de vioara lăuntrică. Se îndrepta spre un alt izvor, 
să-și umple formele goale cu „aluat” nou de învingător  (va urma)

Eli Gîlcescu