Prostrație

Începusem să mă obișnuiesc cu durerile în piept, cu uscăciunea din gât, cu temperatura de sub 35 grade. Mă răceam, fără să mă plâng, fără să vorbesc cu cineva.

Îmi duceam crucea singură.

Uneori ciorile îmi țineau de urât. Le urmăream dimineața în cămășile lor negre, cum se ghemuiau una înt-alta, sub soarele sălbatic, apoi se împrăștiau care încotro, cât mai sus, în coama nucului, de unde desprindeau ușor ramuri pentru cuib.

O lume de umbre la distanță, fără să mi-o pot apropia.

Simțeam mirosul morții și o senzație de greață, un somn chinuit  de om spintecat, golit pe dinăuntru. Sau a lucrurilor care se duc și nu se mai întorc niciodată, dar care rămân veșnic aici, așteptând printre noi, ca moartea.

Închid ochii – închid ochii pentru ca totul să dispară.

Și ultima legătură cu restul lumii. Ultima legătură cu viața.

O legătură de lacrimi, întunecosă, rece.

Nevinovată.

Eli Gîlcescu

15 martie 2020