Zbor în tandem

 

Ar fi vrut să fie o culme

mereu

mai aproape de pădurea lui

(chiar dacă s-ar putea să nu-i mai aparțină)

de foșnetul somnoros – țărână pietrificată

dincolo de zare

să poată uita ce îl încătușase atât

de cenușiu și de trist

iar eu am obosit de zborul lui și

nu știu de ce

nu mă mai satur așteptându-l

 

Eli Gîlcescu

Pentru rădăcinile mele

Simt că e finalul coșmarului meu. A dus o luptă grea până la capăt. E versiunea a 8-a. Neîntâmplătoare. De o săptămână mă bântuie. Zi de zi revenea cu alt suflet. Așa se întâmplă cu poemele adevărate: vin ca o arsură, stau ca o umbră, cer mereu altceva din tine – până se așază în forma care le face dreptate. E semn că am ascultat, am simțit, am așezat. Finalul acela – „în pădurea care nu uită” – pare scris nu doar pentru mine, ci și pentru toate rădăcinile mele.

Sărăcie de ploi

de ploaia de vină –

cu colți de fiară

și vijelii cât sufletul

nedeslușit,

înăuntru și peste tot.

Doar un colb

îndrăznește.

Sfâșie.

Până la sânge.

E prea târziu să strig

în amurg.

Prea târziu să ascult

clipa aceea

efemeră și vie,

care a trecut prin mine

fără să oprească

întoarcerile –

din milă, din obicei,

din neputință.

Nu mai e nimic de mirare.

Numai cuvântul –

gol și aspru –

n-a pierit.

S-a tras mai adânc

rădăcină-n pământul uscat,

în pădurea care nu uită

Eli Gîlcescu

Pădurea uitată

... și strigătul ei de primejdie

de la pământ până la cer

de la cer până la pământ

ca un neastâmpăr

de demult

așteaptă 

ce nu s-a întâmplat

să se întâmple 

ziua și noaptea

cu păsări și flori

când tace

tac și eu

doar tu o vei auzi din nou

 

Eli Gîlcescu

Burlington, 10.12.23

Pădurea de sub vișin

 ... cu 98 prieteni

Eli Gîlcescu
30 iulie 2022

Eli Gîlcescu
30 iulie 2022

Eli Gîlcescu
30 iulie 2022

Să nu îmi ceri să uit

Întârzie un dor

la hotarele Amaradiei

de la Scrăzi

până la Stejari, drept spre ponoare,

acolo unde dedițeii în somn de frunze

renasc

noaptea de migdală 

cu vise,

cu viața tihnită dinainte,

peste această pădure

la locul ei

răbdătoare

această apă liniștită

 

și ce greu le-a fost

n-ai de unde să știi

când s-au îmbrăcat de sărbătoare

și au iertat totul

 

Eli Gîlcescu

Pădurea ca leac

... sau un loc unde nu credeam că voi fi,

într-o zi dăruită cu totul și cu totul întâmplător.

O zi absolut fabuloasă cu un personaj unic, trecut prin viață, în care am simțit prezența lui Dumnezeu în cele mai frumoase ipostaze.

Un loc blând, care se armoniază plăcut, cu poezia eminesciană (un rai din basme cum numa-n vis se arată...),

adesea altfel sau deloc, un zbor din ram în ram, cu plecăciune și un ciomag, într-o înspăimântătoare liniște și o inundație sălbatică de leurdă.

Orice pădure își are poezia ei. Și poetul de geniul revelației divine, într-o colecție vie, în care poți regăsi refugiate și ascunse locuri marcate, enigmatic, în care viața e atinsă de măreție, frumusețe și putere.

Până n-o străbați, n-o înțelegi. Iar dacă ești norocoasă, îi auzi șoaptele... și respirația, până târziu în noapte, la vecernie, ca o rugăciune pentru durerea ei.

Pășeam cu grijă să n-o rănesc. Era prea obișnuită cu loviturile, cu furtișagurile. Pădurea, în care uneori mă temeam să pătrund, îmi așternea la picioare comoara pe care o căutam... în armonie cu universul, totul adevăr, de dinaintea mea, și după mine.

Acolo unde nu am gândit să fiu, în lumea ei, în pace cu mine însămi, iar printre atâtea clipe delicioase, nu știu de ce, dar parcă am găsit răspunsuri la întrebări pe care nu le-am rostit vreodată... chiar dacă s-au adunat multe.

De-aș fi încă o dată, aș asculta și i-aș urmări fiecare semn, m-aș pierde în gândurile ei, să mă inspire și să-mi ofere o lecție despre supraviețuire.

Pădurea cu o mie de fețe, un elixir dătător de viață, de poezie, de artă vizuală.

Nu cu cine a fost ieri. Ci cu cine este altcineva, astăzi.

 

Eli Gîlcescu

Pădurea cu o mie de leacuri

 ... sau un loc unde nu credeam că voi fi

Eli Gîlcescu

O pădure de leurdă

Eli Gîlcescu

Prostrație

Începusem să mă obișnuiesc cu durerile în piept, cu uscăciunea din gât, cu temperatura de sub 35 grade. Mă răceam, fără să mă plâng, fără să vorbesc cu cineva.

Îmi duceam crucea singură.

Uneori ciorile îmi țineau de urât. Le urmăream dimineața în cămășile lor negre, cum se ghemuiau una înt-alta, sub soarele sălbatic, apoi se împrăștiau care încotro, cât mai sus, în coama nucului, de unde desprindeau ușor ramuri pentru cuib.

O lume de umbre la distanță, fără să mi-o pot apropia.

Simțeam mirosul morții și o senzație de greață, un somn chinuit  de om spintecat, golit pe dinăuntru. Sau a lucrurilor care se duc și nu se mai întorc niciodată, dar care rămân veșnic aici, așteptând printre noi, ca moartea.

Închid ochii – închid ochii pentru ca totul să dispară.

Și ultima legătură cu restul lumii. Ultima legătură cu viața.

O legătură de lacrimi, întunecosă, rece.

Nevinovată.

Eli Gîlcescu

15 martie 2020

Cu capul pe butuc

Încă mai simt pădurea din ce în ce mai puțină

ca un semn de moarte neașteptată

Ieri m-am rugat pentru ea

am aprins lumina și am spus Tatăl nostru de trei ori

mi-am făcut cruce în fața icoanei

ca și cum i-aș îngropa nenorocul

mai departe
de vreme
de burnița rece

de ploi
de nopți nesfârșite

Chiar dacă nu am cunoscut-o

aș crede că văd o țară

cum o izbea cu forța        

ca și cum ar fi dreptul  ei

s-o îngrădească, să dea drumul la câini,

s-o siluiască încă o sută de ani

cu capul pe butuc

și tot de atâtea ori

să surâdă

în noi

Eli Gîlcescu

Și zăpezile seamănă cu tine

Speriate de lumină

plâng

de preadevreme de acasă

nu pot pleca

mai au încă de cuprins

sau chiar mai mult

asfințind în tăceri

Dumnezeu

vatra cu gust de gutui 
până cine știe când

făcând minuni

alte zăpezi ți-ar fi putut arăta

pădurea de stejari

Eli Gîlcescu

Ar fi vrut să fie

... o culme,
mereu
mai aproape de pădurea lui
(chiar dacă s-ar putea să nu-i mai aparțină),

de foșnetul somnoros,

de țărâna pietrificată, 
dincolo de zare,
de unde începea ceața

să poată uita ce îl încătușase aici

pe pământ 
atât de cenușiu, de trist

pietre pe umăr, tăcerile,

neavând nimic de pierdut,

îi cereau dreptul la tăcere

iar eu am obosit de zborul lui, 

și nu știu de ce,
de bucurie, de necunoscut,
nu mă mai satur așteptând

Eli Gîlcescu

Cântecul iernii

Ar fi vrut să fie o culme,
mereu
mai aproape de pădurea lui
(chiar dacă s-ar putea să nu-i mai aparțină),

de foșnetul somnoros,

de țărâna pietrificată, 
dincolo de zare,
de unde începea ceața

să poată uita ce îl încătușase aici

pe pământ 
atât de cenușiu, de trist

pietre pe umăr, tăcerile,

neavând nimic de pierdut,

îi cereau dreptul la tăcere

iar eu am obosit de zborul lui, 

și nu știu de ce,
de bucurie, de necunoscut,
nu mă mai satur așteptând

Eli Gîlcescu

Locuri fără nume

„Ce-o să-ţi spun nu e uşor de înţeles, e imposibil de admis, dar dacă ai vrea să-mi asculţi povestea, dacă ai vrea să ai încredere în mine, atunci poate că vei sfârşi prin a mă crede (şi asta e foarte important), fiindcă eşti, fără să ştii, singura persoană din lume cu care pot împărţi acest secret.”
Am descoperit o poveste tristă sau poate că o minunată lecţie de viaţă... Mă voi gândi multă vreme la ceea ce am văzut şi voi înţelege poate, într-un târziu, rostul vieţii şi iubirii… E o poveste desprinsă dintr-o carte scrisă cu cerneala făgăduinţei, în faţa crucii de jurământ, în taina unei încrederi unice, peste care domneşte cea mai scumpă virtute hărăzită omului, iubirea;  a intrat în viaţa mea, aşa cum intrăm în anotimpul reînvierii, savurând fiecare vrajă desprinsă de pe razele binefăcătoare ale soarelui şi am plutit pe aripile acestei poveşti nemaiauzită, nemaiîntâlnită, m-am lăsat furată de gânduri, de întrebări, de suferinţă, pentru multă vreme. Aş spune că timpul s-a oprit în loc, soarele a pălit, vântul a încetat să se mai joace prin părul meu. În aer plutea teama de a rămâne singur, fără apărare, fără sprijin, teama care e mai rea decât suferinţa proprie. Şi la aceasta se gândea Verginica şi nicidecum la sacrificiul ei. A renunţat de mult, de foarte mult timp, să se mai gândească la ea, la nevoile ei, la bucuria de a fi printre prieteni… A renunţat la tot ce înseamnă viaţă pentru ea, a renunţat să viseze, numai pentru a se ţine în viaţă şi, alături de ea, pe cel născut fără apărare, fratele ei, copil încă, la cei şaizeci şi trei de ani… E trist... Nu are niciun fel de curiozitate. Când îi vezi privirea goală, ochii lipsiţi de orice inteligenţă, te îngrozeşti şi te întrebi: de ce? Este într-o lume a lui, în „întuneric”, renunţând la trecut, fără speranţă viitor… Mereu debusolat. Şi în tot tabloul acesta se afla o eroină, Verginica, care avea grija de el, ca de copilul ei, pe care nu l-a avut...
Poate că aşa i-a fost ursit, poate că numai aşa putea trece la cele veşnice… Pentru ea, cuvântul „a exista” înseamnă „a suferi”… Nu a trăit pentru faimă şi succese, pentru dorinţe şi bogăţii; viaţa ei era pentru altă viaţă, asemenea neprihănitei şi nevinovatei Maica Tereza. S-a născut din iubire şi toată iubirea s-a revărsat asupra celui ce nu cunoştea binefacerile ei. Ce poate fi mai dureros pe lumea aceasta decât traiul în întunericul minţii şi în singurătate. Dar există oameni care dau totul pentru binele semenilor lor. Altruistă şi dedicată suferinţei şi neputinţei, Verginica, acest înger pământean, a reuşit, acolo, unde mulţi s-au împotmolit; a reuşit să păstreze ceea ce mulţi au părăsit, a reuşit să supravieţuiască în locuri sărace, dar curate şi acolo, în mijlocul naturii, alături de fratele ei, au cunoscut bucuria de a trăi în curăţenie sufletească şi grijă nemăsurată. Puterea ei stă în credinţa ei. Şi din toate acestea, s-a născut rod bogat din care m-am înfruptat şi eu, pentru multă vreme. Iar acest rod poate ajunge şi în mâna ta, fie eşti părinte, frate, soră… Iar cea care ţi-l oferă este femeia eroină, femeia martir, femeia care este altfel decât celelalte femei. Privindu-i chipul, încă frumos, cu trăsături delicate şi privirea senină – da, îndrăzneşti s-o priveşti continuu, cu insistenţă, ca ceva din ea să pătrundă înlăuntrul fiinţei tale, admirându-i curajul nemaiîntâlnit de a săvârşi fapte unice. Este femeia care nu se lăsa doborâtă de poveri şi care găsea popas de leac şi linişte în condeiul tocit de vreme, pentru gânduri, fiind sigură că ele vor rămâne în inimile celor care vor trece pragul umilei sale căsuţe, în liniştea asfinţitului vieţii, la chemarea insistentă a sunetului clopotelor. Şi tot acolo, o vom regăsi pe femeia care şi-a păstrat trupul şi spiritul mereu proaspete, ca dimineţile cu mirosul de iarbă tânără şi fragedă, în locuri binecuvântate de soare, pe un deal, la poalele unei păduri. Doar Ion se simte ca un animal în cuşcă, iar ochii lui mici, dar vii, îndrăznesc să caute dincolo de poarta ferecată, departe, până spre pădure, spre locuri necunoscute de el şi care, pe zi ce trece, devin tot mai îndepărtate, şi mai greu de desluşit, şi care nu vor avea niciodată nume. Mâine (25 ian. 2015), își trimite înlăcrimată „fiul“ să-și urmeze drumul.