noiembrie 10, 2026

Mimi-baston: Ochiul care vede nevăzutul


După trei ani, m-a dibuit. Era gata pentru orice sprijin, indiferent unde: în curte sau la magazinul din apropiere. La cimitir mergea mereu în urma mea, păzindu-mi spatele, iar la întoarcere o lua înainte, adulmecând urmele și oprindu-se din când în când să mă aștepte, ca o santinelă credincioasă. Apoi se repezea iute, recâștigând timpul pierdut, doar ca să fie sigură că suntem în siguranță.
Nimeni nu ar fi ghicit, privind-o cum aleargă, că Mimi ascunde o rană veche. A fost găsită pui, abandonată, cu un ochi spart. A. B. a ridicat-o de pe marginea lumii și a dus-o la medic. De atunci, a devenit puiul nostru, iar între curțile noastre poarta a rămas mereu deschisă. Mimi trăiește într-un univers fără granițe: ziua e a mea, noaptea e a ei. Iar acel ochi pierdut s-a transformat, prin dragoste, într-o vedere spirituală uriașă, capabilă să simtă primejdia înainte ca ea să se arate.
Într-o zi de vară, s-a întâmplat ca T. T. să-și rupă mâna. I-am oferit sprijinul meu și bastonul, iar Mimi ne-a oferit devotamentul ei total. Udam florile, îngrijeam grădina, mereu împreună. Nu mă scăpa din ochi. Era vremea în care începeam să duc roadele pământului în cămară: pe lângă cremele de rostopască, urzică și gălbenele, așezam pe etajere dulcețuri, sosuri, pelinuțele vindecătoare și Tkemaliul georgian din corcodușe scuturate. Învățam să transform asprimea în leac și hrană.

Până spre toamnă, am mers la grădina lui T. T. După recoltă, i-am promis că o tai, știind că via nu negociază cu anotimpul. Îi trebuie vreme, grijă și o mână care să știe când să curețe uscăturile și corzile cu o creștere rea. Tăiatul de toamnă e mai economic: brațele sunt ieftine, iar până primăvara, când începe să circule mâzga, rănile coardelor sunt deja vindecate. Dacă vița plânge prea mult la începutul anului, rămâne firavă și dă roade mici.
Așa am început să pun ochi lângă ochi și să îmbrățișez cu privirea halânga din curte. După aproape două săptămâni de urcat și coborât, ajunsesem la capăt. Mimi era mereu acolo, lângă scară. Parcă își întindea trupul ca un baston de sprijin, arătându-mi de unde să tai. În ultima zi de legat via, a refuzat să se mai desprindă de trepte. Stătea nemișcată, cu ochii pironiți în ai mei, gata să urce după mine.
T. T. a privit-o și a spus: „Cred că simte ceva”.
Am coborât și am verificat structura. Cuiele de la balamale erau pe jumătate ieșite în afară, iar picioarele scării se depărtaseră periculos de mult. Încă un pas și scara s-ar fi prăbușit cu mine. Mimi-baston simțise pericolul nevăzut. Cu ochiul, a văzut șubrezenia fierului și m-a oprit la timp.
Din acea zi memorabilă, am devenit alt om. Neobișnuit de tăcută, deși spaima trecuse. Când un animal salvat de la moarte se transformă în propriul tău salvator, cuvintele își pierd rostul. Rămâne doar o tăcere plină de evlavie și o poartă deschisă prin care dragostea circulă liberă, ca o sevă vindecătoare, de la o curte la alta.
 
Eli Gîlcescu
11 nov. 2026

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu