Mi se părea că sunt mereu cea din urmă, incapabilă de a mai
face ceva, sau să mai fiu de folos în scurta viață ce mi-a rămas. Mă simțeam ca
într-un iad, alături de cei cu boli urâte, cu apucături ascunse, pe
holurile spitalului cu somități. Un spital care colcăia de tineri studenți, doar eu
lovită de ftizie, învinsă de neajunsurile îndoielii, în luptă cu viața, cu microbii
aspirați pe parcurs, fără putere de a mă apăra de hapul brutal și neprietenos pus în mână.
Am întemeiat ad-hoc frăția
tăcerii, chiar și în fața pâinii cea de toate zilele, zvârlită pe noptieră. Frăția
rezistenței la umilință, deznădejde și sfidare.
Neuitate scene, alte afte, într-o bastilie găunoasă, afară de mândria mea, adânc jignită, fără nemiluirea lor.
Eli Gîlcescu
