Mi se părea că sunt mereu cea din urmă, incapabilă de a mai
face ceva, sau să mai fiu de folos în scurta viață ce mi-a rămas. Mă simțeam ca
într-un iad, alături de cei cu boli urâte, cu apucături ascunse, pe
holurile spitalului cu somități. Un spital care colcăia de tineri studenți, doar eu
lovită de ftizie, învinsă de neajunsurile îndoielii, în luptă cu viața, cu microbii
aspirați pe parcurs, fără putere de a mă apăra de hapul brutal și neprietenos pus în mână.
Am întemeiat ad-hoc frăția
tăcerii, chiar și în fața pâinii cea de toate zilele, zvârlită pe noptieră. Frăția
rezistenței la umilință, deznădejde și sfidare.
Neuitate scene, alte afte, într-o bastilie găunoasă, afară de mândria mea, adânc jignită, fără nemiluirea lor.
Eli Gîlcescu
Pe patul de spital
RăspundețiȘtergereAcolo unde întâlnești oameni cu totul și cu totul întâmplător, dar care îți rămân pentru multă vreme în minte. Oricât de grea ar fi boala, unii merg mai departe, chiar mutilați de durere, ca și cum o forță miraculoasă îi ține pe linia de plutire. Chiar în cele mai întunecate vremuri, atunci când timpul pare că s-a oprit, reușesc să găsească lumina. Nineta pare ruptă din acest adevăr. Adevărul care e mult mai rău. Mereu cu obrajii înfierbântați, parcă pregătiți de furtună. Într-o clipă, plină de viață, cu sfaturi, cu povești din viața medicală, apoi, brusc, ia culoarea florii de mac, pulsul ajunge la peste 150 bătăi pe minut, iar tensiunea crește dramatic. Se zbate în căutarea aerului. Se pierde cu firea, în chip neobișnuit. Medicii se perindă pe rând, caută s-o scoată din starea ei. Cu voia Domnului s-a liniștit pentru o vreme. Sau poate că durerea e un dar de la El. Ca să ne aminească cât de prețioasă e viața.
Eli Gîlcescu
De ce îmi place Mircea Cinteză
RăspundețiȘtergereDacă vreți să înțelegeți,
Eram în cabinetul dumnealui. I-am întins dosarul cu analize. Era ca și cum m-ar examina de jos în sus... Chiar dacă telefonul suna continuu. Răspundea calm și cu multă răbdare. Nu se grăbea. Apoi, continua, filă cu filă. La un moment dat, iar un telefon.
– Bună dimineața, spuneți-mi cu ce vă pot ajuta?
........................
– Dar eu sunt cardiolog, nicidecum oftalmolog.
– .........................
– Dați-mi numele dumneavoastră și numărul de telefon. Vă voi programa eu.
Acesta este Profesorul Mircea Cinteză! Ține pasul cu oamenii, indiferent de funcție. Mereu dinaintea lor. Extrem de atent, de răbdător. Știe să le facă viața ușoară celor din jur. Răspunde la telefon. Iar când îți cere numărul de telefon, te simți în al nouălea cer.
Asta e normalitatea. Și n-am practicat-o demult.
Eli Gîlcescu