Sunt ce sunt, nu cum ai fi vrut,
Iar părerea, nici nu ţi-am cerut,
Nici să mă-ngropi prea repede-n mormânt,
Lasă-mi loc şi mie pe pământ.
Poate că în zori, din norii înecaţi
În stropi de ploaie, din ochii-ncercănaţi,
Vor prinde rădăcini şi alte "nerozii",
Şi am să le trec, ca ieri, tot la poezii.
Şi iară vei veni, vei scrie cu năduf,
Îmi vei lua aleanul, să mi-l legi burduf,
O să mă laşi săracă, lipsită de cuvânt,
Şi tot străină, prin ploaie şi prin vânt.
Că mi-ai trântit uşa, o faci a doua oară,
Mă exilezi pe viaţă, mă laşi fără de ţară,
Îmi cenzurezi cuvinte, mă treci la cele sfinte,
În coşciug mă pui, cu capu-nainte...
Cred că tu eşti mai străin ca mine,
Nu vezi în jur decât scrum, ruine,
Numai harul tău e la loc de cinste,
Nu-l râvnesc, păstrează-l, însă ia aminte
Că şi talentul tău, lipsit de modestie
O să te oblige să-i plăteşti chirie,
Când nu poţi intra la Marile Porţi,
Decât spovedit şi-mpăcat cu toţi.
Am revărsat destule vorbe în potop,
Vreau să am şi eu un cuvânt în top,
Care o-ncolţi şi o înflori, fără-ngâmfare,
În grădina mea, azi, plină de-ntristare.
În loc să fi mers amândoi, de mână,
Să-nvăţ din harul tău, o zi, o săptămână,
M-ai lăsat tot prin străinătate,
Ca să rămâi tu singur în cetate.
2012-01-22
