Concertul

Nu mai era nici iluzie, nici vedenie.
Era viața însăși, locul ei de predilecție.
 
În tonul spiritului de atunci, sângele i s-a înfierbântat.
Și-a redobândit suflul divin, tinerețea.
În câteva clipe, a făcut atâtea minuni –
putere, instinct, sunet.
Și ce frumos împletea clipele...
 
Atingându-mi degetele, apăsa în dreptul inimii.
Puternic. Dar fără să-și iasă din fire.
De fericire.
 
În sala arhiplină, respirația se ținea în așteptare.
Scena – un colț poetic al artiștilor – era lumea ei.
Cu cât o priveam, cu atât creștea în mine o neliniște.
Un strop de teamă.
 
În vacarmul instrumentelor, își pregătea vocea din lemn și coardă.
Și a pus stăpânire pe mâinile mele.
În liniște. Cum altfel.
 
Plină de grație, revărsa triluri și înflorituri.
Știa când să tremure,
când să se lase peste notele înalte
ca o frunză purtată de vânt.
Știa când să pună o scânteie
din paradisul după care oamenii tânjesc.
 
Când se lăsa cortina, în sală pătrundea lumina.
Înconjurată de străluciri, cu ochii spre mâinile mele,
era o vrajă de o infinită raritate.
 
În acel rai muzical, aplauzele nu ne despărțeau.
Din contră – ne adunau într-o îmbrățișare mută.
Ca într-o poveste
pe care nu reușeam să o rostesc în cuvinte.
 
Chiar dacă se retrăgea în chilia ei,
știa că cineva, cândva, o va căuta.
Iar inima va începe să bată din nou, nebună,
în mâinile dirijorului.
Șoptindu-i, ca în seara aceea, când a coborât de pe scenă:
„Doar noi știm că muzica nu se termină niciodată.”

 (Vioara de sub vișini, urmează „Lecția”)
Eli Gîlcescu
8 Sept. 25