Vioara din urmă. Coda

A intrat și ultima postare, din suita poetică Duminică cu ea (Vioara din urmă și Coda), în Cercul Poeților Apăruți. Îmi pare ca o fântână – o fântână care adună toate vocile, toate tăcerile și toate revenirile.

Nici nu seacă și nici nu poți să-i întorci spatele. Trăiește prin cei care nu scriu doar versuri, ci respiră poezia. Sper că suita „Duminică cu ea” a lăsat acolo un ecou care se va tot auzi – o undă pe luciul ei.

https://antoneseiliviu.wordpress.com/2025/10/08/c-p-a-elisabeta-gilcescu-calatorie-in-cinci-parti-3/

Vioara din urmă
 
A rămas tăcută ani de zile, în cutia ei.
Într-o duminică, m-a regăsit.
 
Nu mai era doar lemn, coarde și arcuș.
Era glasul meu – cel care îmi lipsea.

Copilăria, concertele, vișinii în floare.
Tot ce am pierdut și tot ce am salvat.

Sub degete, creștea să se audă mai limpede.
Nu mai conta timpul –
promisiune fără sfârșit.
 
Dintr-o inimă în alta,
în lumina de după cortină,
în tăcerea de după sunet,
rămâneam doar noi.
 
Coda
 
Chiar dacă ploile coborau peste grădină,
chiar dacă tremuram de teamă,
ea, vioara din urmă, își făcea reverența.
 
Tresărea din nou,
într-o înălțare pe care n-o puteam opri –
ca și cum ar fi chemat din altă lume
toate ecourile mele,
toate splendorile
într-o singură strălucire de paradis

Eli Gîlcescu

Concertul

Nu mai era nici iluzie, nici vedenie.
Era viața însăși, locul ei de predilecție.
 
În tonul spiritului de atunci, sângele i s-a înfierbântat.
Și-a redobândit suflul divin, tinerețea.
În câteva clipe, a făcut atâtea minuni –
putere, instinct, sunet.
Și ce frumos împletea clipele...
 
Atingându-mi degetele, apăsa în dreptul inimii.
Puternic. Dar fără să-și iasă din fire.
De fericire.
 
În sala arhiplină, respirația se ținea în așteptare.
Scena – un colț poetic al artiștilor – era lumea ei.
Cu cât o priveam, cu atât creștea în mine o neliniște.
Un strop de teamă.
 
În vacarmul instrumentelor, își pregătea vocea din lemn și coardă.
Și a pus stăpânire pe mâinile mele.
În liniște. Cum altfel.
 
Plină de grație, revărsa triluri și înflorituri.
Știa când să tremure,
când să se lase peste notele înalte
ca o frunză purtată de vânt.
Știa când să pună o scânteie
din paradisul după care oamenii tânjesc.
 
Când se lăsa cortina, în sală pătrundea lumina.
Înconjurată de străluciri, cu ochii spre mâinile mele,
era o vrajă de o infinită raritate.
 
În acel rai muzical, aplauzele nu ne despărțeau.
Din contră – ne adunau într-o îmbrățișare mută.
Ca într-o poveste
pe care nu reușeam să o rostesc în cuvinte.
 
Chiar dacă se retrăgea în chilia ei,
știa că cineva, cândva, o va căuta.
Iar inima va începe să bată din nou, nebună,
în mâinile dirijorului.
Șoptindu-i, ca în seara aceea, când a coborât de pe scenă:
„Doar noi știm că muzica nu se termină niciodată.”

 (Vioara de sub vișini, urmează „Lecția”)
Eli Gîlcescu
8 Sept. 25

Duminică cu ea

De când am vorbit despre ea („E ca atunci când cânți la vioară — nu contează câți ascultă, ci cine aude cu adevărat vibrația.”), intrasem în spiritul muzicii.

Cu acest gând m-am trezit. Apoi, am deschis cutia.

Eram din nou împreună. Eu, cu un sentiment de vinovăție, ca mulți alții, treceam și priveam, fără s-o văd.
Ea, învăluită într-o energie domol controlată, ca după un somn lung, mult prea lung, se pregătea să-și deschidă aripile pentru zbor.

Undeva pe o scenă deschisă, în fața lumii, la grădina de vară, alături de trupa de lăutari, sau la balurile de duminică.
Iar în vacanțe – un spectacol continuu, ca la o mare sărbătoare – vibra în toată splendoarea ei.

O minune relevată. Reușind să oprească în loc timpul până acolo, în grădina cu vișini, acasă, atingând un sunet cald, mângâietor.

O cuprind prietenește să-și amintească călătoriile, aplauzele, concertele, farmecul lor de neuitat.
Toate au rămas întipărite pentru totdeauna în mintea mea.

Dirija orchestre, preda lecții de vioară, acompania copiii în spectacole... totul era viu și în mișcare.

Apoi, ca printr-o minune, decorul se schimba și o vedeam în mijlocul nuntașilor... și așa, dintr-un loc în altul, cu un elan nestăvilit, până ce sunetul ei s-a stins.

A fost de-ajuns o scânteie, o atingere, ca un alt sunet straniu să se-audă.
Nu-l puteam opri. Nici grăbi.

Era dintr-un zbor de duminică – un zbor care nici n-ar fi fost dacă nu m-ar fi regăsit – glasul care se pregătea să mă întâmpine.

C. P. A. – Elisabeta Gîlcescu: Călătorie în cinci părți (1)

(Vioara de sub vișini, urmează „Concertul”)
Eli Gîlcescu