septembrie 03, 2025

Duminică cu ea

De când am vorbit despre ea („E ca atunci când cânți la vioară — nu contează câți ascultă, ci cine aude cu adevărat vibrația.”), intrasem în spiritul muzicii.


Cu acest gând m-am trezit. Apoi, am deschis cutia.

Eram din nou împreună. Eu, cu un sentiment de vinovăție, ca mulți alții, treceam și priveam, fără s-o văd.
Ea, învăluită într-o energie domol controlată, ca după un somn lung, mult prea lung, se pregătea să-și deschidă aripile pentru zbor.

Undeva pe o scenă deschisă, în fața lumii, la grădina de vară, alături de trupa de lăutari, sau la balurile de duminică.
Iar în vacanțe – un spectacol continuu, ca la o mare sărbătoare – vibra în toată splendoarea ei.

O minune relevată. Reușind să oprească în loc timpul până acolo, în grădina cu vișini, acasă, atingând un sunet cald, mângâietor.

O cuprind prietenește să-și amintească călătoriile, aplauzele, concertele, farmecul lor de neuitat.
Toate au rămas întipărite pentru totdeauna în mintea mea.

Dirija orchestre, preda lecții de vioară, acompania copiii în spectacole... totul era viu și în mișcare.

Apoi, ca printr-o minune, decorul se schimba și o vedeam în mijlocul nuntașilor... și așa, dintr-un loc în altul, cu un elan nestăvilit, până ce sunetul ei s-a stins.

A fost de-ajuns o scânteie, o atingere, ca un alt sunet straniu să se-audă.
Nu-l puteam opri. Nici grăbi.

Era dintr-un zbor de duminică – un zbor care nici n-ar fi fost dacă nu m-ar fi regăsit – glasul care se pregătea să mă întâmpine.

C. P. A. – Elisabeta Gîlcescu: Călătorie în cinci părți (1)

(Vioara de sub vișini, urmează „Concertul”)
Eli Gîlcescu

2 comentarii:

  1. „O duminică cu ea”
    Perspectiva naratorului oscilează între confesiune și reverie. Instrumentul devine partener de drum, confesor. Muzica oprește timpul, transfigurează cotidianul, reînnoadă firul identității artistice.
    Poemul se bazează pe imagini senzoriale (sunet, vibrație, atingere) și pe personificarea instrumentului: metafore luminoase „scânteie”, „zbor”, „frunză purtată de vânt”. dincolo de efemeritatea spectacolelor, muzica rămâne în sine – „Doar noi știm că muzica nu se termină niciodată”. As zice că sugerează prin această frază ideea că nu poți asculta cu adevărat muzica dacă nu ești îndrăgostit sau nu ai cunoscut dragostea. (Camelia Iuliana Radu)

    RăspundețiȘtergere
  2. - Da! Muzica nu se termină după ce interpretul sau orchestra s-au oprit din cîntat. Aștept continuarea. „Vibrația” am memorat-o! (Vasile Gogea)

    RăspundețiȘtergere