Nu ai voie să îmbătrânești

În alte lumi duc urmele tale

ca cea din urmă ninsoare

atât

a rămas

și

n-am făcut nimic

să ies din iarna

de plângeri

când se strâng și mă strâng

amintiri

până inimi

ating

o singură floare 

muzici de vară și dorul de tine

Eli Gîlcescu

Semne

Uneori simt că ești aproape

și închid ochii când

n-am nimic

nici pentru cine trece

nopțile

visând

ceva

ce numai Dumnezeu

poate

să asculte

fără să mă tem

Eli Gîlcescu

România gurilor știrbe

„În răs­tim­pul aces­tor opt zile, n-am plâns cred nici mă­car o sin­gu­ră dată, aşa cum nu plân­geam nici acum când îi pri­veam chi­pul cia­no­zat con­turat pe al­bul per­nei şi po­li­te­ţea de­cen­tă a tru­pu­lui aliniat im­pe­ca­bil cu care ne-am obiş­nuit să pri­mim moar­tea. Este ui­mi­tor să con­staţi cu câtă apli­ca­ţie şi pre­ci­zie func­ţio­năm în ase­me­nea mo­men­te, cum din preaj­ma ce­lor mai iu­bite fi­in­ţe fa­cem să dis­pa­ră in­fle­xiu­ni­le vi­zi­bi­le ale ini­mii şi lă­săm loc nu­mai pen­tru ges­tu­ri­le care tre­buie cu ade­vă­rat fă­cu­te. În ase­me­nea mo­men­te suntem reci şi exacţi şi înde­pli­nim cu o com­pe­ten­ţă sur­prin­ză­toa­re lu­cruri pe care până atunci nici mă­car nu le ima­gi­na­sem sau pe care, evo­cân­du-le, le în­so­ţeam cu un fri­son de re­pul­sie. În ace­le opt zile l-am băr­bie­rit zi de zi şi am con­sta­tat cu câtă bu­cu­rie se lasă în sea­ma aces­tui ne­voit răs­făţ, el care îşi re­fu­za­se răs­făţu­ri­le vie­ţii sau care avu­se­se prea pu­ţin par­te de ele. Nu fă­ceam aces­te ges­turi mă­run­te pen­tru că eram prins în­tr-un sce­na­riu mi­to­lo­gic — el era ma­re­le Noi­ca, iar eu în­­vă­ţăce­lul umil —, ci pur şi sim­plu pen­tru că îl iu­beam. Am aflat atunci că ori­ce iubire, pen­tru a fi si­guri că este ade­vă­rată, tre­buie să trea­că proba ges­tu­lui care în­de­ob­şte pro­voacă silă. Eu, care refu­za­sem până atunci să iau cont de exis­ten­ţa bio­lo­giei şi de eşe­cu­ri­le ei şi care în­tor­se­sem ca­pul cu dez­­gust din faţa in­fir­mi­tă­ţi­lor vie­ţii, i-am ma­sat zilnic pi­cioa­re­le, l-am şters de trans­pi­ra­ţie şi l-am schim­bat, i-am cu­ră­ţat după fiecare masă pla­ca den­ta­ră sub je­tul de apă al chiu­ve­tei, cu fires­cul cu care îmi spă­lam mâi­ni­le. Nu exista în toa­te acestea nici urmă de evla­vie, ci doar iu­bi­re griju­lie, acea iu­bi­re care apa­re în faţa unei fi­in­ţe iu­bi­te în restriş­te şi care o trans­for­mă, prin în­suşi acest fapt, în co­pi­lul tău. Ne­a­ju­to­rat, fără dinți şi iu­bit, Noi­ca de­venise în ace­le zile co­pi­lul meu.” Gabriel Liiceanu, România gurilor știrbe

Arată-Te !

Să-mi amintești de ce trebuie să trăiesc

liber de toate astea

liber

Eli Gîlcescu

Mă pierd

În miezul pădurii

printre neliniști

mai sper

că  nu am pierdut totul

că încă nu am murit

Eli Gîlcescu

Încă aștept

Cum Cel ce nu uită

Să ne aducă alături

Până în zori

Eli Gîlcescu

Un poem delebil

Înaintea zorilor

tot urme de tălpi goale

nimic printre noi

Eli Gîlcescu