Viorile de sub vișini

A fost greu să le adun.
Grațioase, așteptau să mă nasc –
o întâmplare ca în povești.
 
Trei viori: jumătate, trei sferturi, întreagă –
toate într-o armonie
ca un vincerò
printre vișinii de la drum.
 
De la fiecare storceam promisiuni.
Când înfloreau.
Dar mai ales când îi culegeam.
 
Fără să am vreo vorbă cu ei,
tremuram când tata îi apleca, până la pământ.
Le cântam înainte.
Să se țină tare.
 
Iar când o notă curată
se ridica spre ramuri,
vișinii păreau să tresară.
Aproape că-mi citeau gândurile.
 
Ce copilărie...
Mă minunam de forța lor.
De toate semnele –
de la ceruri și salcia din fața porții,
în zilele de Florii și de Paști,
de la păsări.
 
Iar viorile, pe rând,
din ce în ce mai bune în mâna mea, 

aplecându-și înainte trupurile,
ca păsările când își iau zborul.

Nu conta dacă sunetele erau stângace,
arcușul aluneca cu ritm și energie.

Mă cunoștea mai bine decât mine.
Din instinct, se mișca întruna,
pe strunele lor subțiri.

Rareori se retrăgeau în chilia lor,
să-și tragă sufletul.

Pentru mine era începutul,
mereu între vișini, visătoare,
nu mă puteam desprinde de ele,
de lecția și concertul lor.
 
Pentru totdeauna împreună,
chiar și într-o gelida manina
din altă lume,
unde vor zbura
să mi le adune iarăși
în splendori și străluciri de vis.

(Urmează Vioara din urmă) 
Eli Gîlcescu
14 sept. 2025

Elisabeta Gîlcescu – Călătorie în cinci părți (2)