Cu viaţa, prin poezie, călcând

„De 7 ani învăţ cum să mor, puţin câte puţin, cu fiecare clipă trăită.”

De  mulţi ani, omori, puţin câte puţin, fiecare clipă netrăită sau irosită… Acesta este adevărul; pentru că în fiecare clipă, te agăţi de tot ceea ce este frumos, pentru că ai învăţat ce preţuieşte cu adevărat pe acest pământ, ai învăţat să fii tu cel adevărat, neconfiscat, neînregimentat, neîmprumutat; ai reuşit, ceea ce puţini pot, să vezi cele două lumi, să guşti din deliciile ei, să le compari, să alegi… Nu ştiu care îţi este mai dragă… Eu ştiu că sunt asemănătoare, poate că a doua este mai îmbietoare, fericită, luminoasă… Ai văzut-o, ştiu că ai văzut-o; numai cei care au cunoscut-o şi au simţit-o pe propria piele, numai ei o pot aprecia şi nu au teamă de ce va fi în viaţa ce va urma… Iar pentru tine, nu a fost să fie, să rămâi Dincolo, fără nicio legătură cu sensul lucrării tale poetice… Trebuia să-ţi desăvărşeşti opera, să o conservi… Şi ai reuşit o mică spovedanie, fără a intra în detaliile acelei lumi, pe care o păstrezi în loc tainic; este de fapt lumina călăuzitoare, conservându-i energia inepuizabilă… Iar scrierile poartă durerea, dar şi izbânda asupra morţii, scrieri care răscolesc şi-n care se simte spontaneitatea gândirii, ca o compensaţie adusă traumei… Bucuria creaţiei, nevoia dureroasă de a te exprima, de a comunica cât mai repede, fără să se aştearnă uitarea, te obligau faţă de cititori, dar mai ales faţă de cei dragi… Ai reuşit, în faţa maldărului de hârtii, să ucizi sentimentul neputinţei, să te desprinzi din lumea condamnată, pe nedrept, la tăcere, să te eliberezi prin propria-ţi amnistie, să te bucuri, apoi, ca un nou născut, să ne hrăneşti din truda scrisului tău, să ne bucuri, să ne alinţi, să ne iubeşti… Iar noi, îţi păstrăm taina, ca să nu-ţi tulburăm misterul creaţiei, fără să mai scotocim prin amintiri, ci doar să-ţi urmărim traiectoria pasiunilor şi sentimentelor, să te urmăm, în universul tău poetic, citindu-te şi recunoscându-ţi talentul original şi strălucit. Iar tu vei rămâne mereu la lumina orbitoare a vieţii, smulsă şi adusă de Dincolo, aici, pe pământ. Eşti omul care, jucându-se cu moartea, ai analizat-o, ţi-ai imaginat chinurile agoniei, ai murit, de atâtea ori, în poeziile tale, încât taina ei îţi devenise familiară; se crease un fel de fraternitate, un fel de colaborare între voi… Ea te-a învăţat să îmbrăţişezi viaţa, să i te dăruieşti cu trup şi suflet, s-o iubeşti… Iar nouă, ne-ai oferit cea mai frumoasă lecţie de viaţă; cu viaţa, călcând prin poezie şi iubire.

Eli Gîlcescu – 2 mai 2012