Umbre vii

Tremură plăcerea vie,

se dezmiardă-n tinerețe,

chiar de-i veștedă și tristă,

poartă-un rest de frumusețe.

Primăvara ce-o să vie,

melancolică-n grădină,

de „iubire-i prăznuită“,

„dănțuind“ zile-lumină.

„Rămân corbii“ s-o dezbrace,

de iluzii, ieri, pierdute,

risipind cuvinte-n sfeșnic,

ce vor arde-n gând, tăcute.

Vreau să plâng, să râd cu luna

să m-alinte-n nopți târzii,

o cucernică privire;

să rămânem umbre vii.