A cui toamnă ești

 

... atunci când începi să roșești

încurcată de dor
acolo unde sărutul împreună tăceri

și cerul prea mic

prea gol

atunci                                  
fără vreun gând răvășit
doar pași

pași greoi pe la fiecare

să-mi dea înapoi secunda de ieri

fiecare oră din zi și din noapte

până când toamne vor fi

tot dor pe aici

cine știe cât
cine știe cât

Eli Gîlcescu

                                                                               

Când toamna pleacă, vine

Dacă toamna ar putea vorbi

nedeslușite priviri

ca o senzație spre nicăieri,

priviri, îndoieli, prea multe rătăciri,

toate la un loc, în același timp,

fără milă...

Dacă toamna ar putea vorbi

să-i auzi de aproape

fără neliniști însăși făptura

fiecare zi,

atât cât să nu uiți

ce toamnă ar fi putut să fie

(Des)CÂNTEC IUBIRII

M-ai îndepărtat fugind...

să descânți ploaia

cu glasul meu să mângâi,

să aud cum ochii arși de trudă      

răzbat către lumină prin ramurile goale

să văd cum se petrec, cum plâng,

cum se înfioară, cum stârnesc

freamăt peste fiecare piatră,

peste frunze

cum își aud sfârșitul

cum tac.

Mă caută cărare

Când  ai lăsat tăcerea

să strângă zile-rugi din urmă     

un surâs de stele

cu voie, fără voie, vetre,

la-ntâmplare, bătăi de inimi,

neguri aruncă pe pustii

adevăr să înviez

și astfel să găsesc o cale,

departe să alerg, să stau,

să nu auzi cum strig

Toamna și cât mai rămâne din ea

Mi-e toamnă într-o clipă

prea departe de propria umbră,

de zgomot, de lume,

de răni care dor,

neștiind încotro s-apuce