Aici și nu aici

depărtare oarbă
frământă
pleoapa stângă
 
degetele
licăresc toamne
 
Eli Gîlcescu
7 oct. 2026

Și toamna

trebuie să treacă 

mai întâi 

prin mine

să ajungă la tine

Eli Gîlcescu

Toamna

Într-o noapte, când visam la cărți străvechi,
Mi-a venit brusc un sunet îndepărtat,
dinspre sud-vest. Am ascultat, mirându-mă,
Ca pe ea se strecura: la început un oftat blând,
Ca un duh care trece; apoi s-a umflat
În vuietul valurilor mari care lovesc
Avangarda spartă a stâncii: furia
Tigrilor negri ca furtună în noaptea uluit
Printre şacalii vântului şi ploii.
A izbucnit pe clopotul agățat și a pus
pandantivele de argint să clănțuie. Părea
Un marș înăbușit al soldaților grăbiți,
grăbit spre atacul de noapte cu gurile înfundate,
Când nu se aude poruncă, doar vagabondul
omului și al cailor înainte. „Băiete”, am spus,
„ce sunet este acesta? Du-te și vezi.” Băiatul meu,
întorcându-se, a răspuns: „Doamne! luna și toate
stelele ei strălucesc frumos; râul de argint se întinde
pe cer. Niciun sunet al omului nu se aude în afară;
„Nu este decât o șoaptă a copacilor.” "Vai!"
Am strigat, „atunci toamna a venit acum.
„Așa vine, băiete, că vine Toamna,
toamna rece, Nemiloasă, a zgârieturii și a negurii,
Toamna, anotimpul cerului fără nori,
Toamna, a exploziilor mușcătoare, vremea năpastei
Și a pustiirii; urmând frigul
Agitarea dezastrului, cu un strigăt sare
Peste noi. Toată spectaculozitatea superbă
a verdelui este schimbată. Tot frunzișul mândru
al pădurilor cu creastă este tuns și se zboară
sub lama de gheață. Căci aceasta este Toamna,
călăul-șef al Naturii. Este nevoie
de întunericul drept simbol. Se presupune
temperamentul oțelului dovedit. Simbolul său este
O sabie ascuțită. Dialogul răzbunător, călărește
pe o atmosferă de moarte. Așa cum primăvara,
Mamă a nașterii multicolore, naște
lumea tânără ușoară, așa toamna drenează
nectarul maturității lumii.
Și trist ceasul când toate lucrurile coapte trebuie să treacă,
Căci dulceața și decăderea sunt dintr-o singură tulpină,
Și dulceața se răzvrătește mereu până la putrezire.
Totuși, ce folosește? Copacii vor cădea
în timpul lor. Mâhnirea nu poate împiedica
plantele să se estompeze. Stau! încă există omul –
Omul, cel mai dumnezeiesc dintre toate, a cărui inimă
a cunoscut naufragiul a o mie de nădejde,
Care poartă o sută de tragedii încrețite
Pe pergamentul frunții, al cărui suflet
S-au căptușit și s-au intercalat griji ciudate, până
sub povara vieții, eul său cel mai adânc.
Îngenunchează. Și mai iute încă caută decăderea
Când bâjbâie după neatins
sau îndurerează continente necunoscute.
Apoi vin zăpezile timpului. Nu sunt datorate?
Este omul neclintit că ar trebui să reziste mai mult
decât uriașii din Grove? Și totuși, la urma urmei,
Cine este cel care îi distruge puterea, în afară de omul singur?
Spune-mi, băiete, cu ce drept închipuit
își acuză Omul explozia de toamnă? Băiatul meu
a adormit și a răspuns că nu. Greierul a dat Singurul
răspuns cântecului meu al morții.

L. Cranmer-Byng

Când toamna visează

... în plină lună a castorului

cu totul în voia ei,

ca și cum ar închide ochii

și i-ar deschide peste... 50 de ani,

buimăcită de zâmbetul tău matinal,

de amiază,

priviri, nicidecum plictisite,

cu care învăluiai atât de cald,

fără stângăcii,

alt timp

potrivit

unei alte iubiri de du-te-vino

Eli Gîlcescu

Ascultă-o azi

... doar azi

din cer

îngeri de zăpadă

nepriponiți pe-o parte

cealaltă strânge din dinți

în așteptare

priviri zidite-n prudență

un alt exil

ultimul zâmbet

pe apă pe iarbă

 

... doar azi

noapte de piatră

 

Eli Gîlcescu

30.11.21

Vreau să scutur toamna

… s-o scutur de patimi
să nu-i fie întuneric
nici frig sub arbori
s-o învăț măsura pașilor
strigătul solitar
să-i bucur iarba
cântecul vechi
să-i dezmierd
vatra încinsă de-așteptări
verdele nuc
păzind
mai mult decât un soare plăpând
ca un ecou ireal
și al nimănui
într-un pumn de pământ
ghemuit
printre tufănici
crizanteme
lumini
noiembrie
acum
acum

Eli Gîlcescu

Sub toamne

Într-o seară de octombrie, cu o exclamație de entuziasm, merită să-ți pui și o dorință, până vei întâlni, îmbrățișați și goi, doi nebuni și restul lumii, într-o nesfârșită joacă prin anotimpul iubirii, intersectat de planuri paralele, existențiale iubiri care trebuie să se întâlnească, să se evite, destine care se fac și se desfac, vieți care încep, se termină, ca mai toate diminețile
care au văzut multe. despre unele vorbesc, pe altele le trec sub tăceri, până rup frica de noapte, și nu știu ce aștept ca nu cumva să se dea peste cap o toamnă ca aceasta, când pleacă-vine, ca o senzație de neliniști, de zbucium, și nu se va ști nici unde, nici când mă va lua de mână să nu aud prima zăpadă... să nu aud

 

Eli Gîlcescu

Toamna de iulie

Eli Gîlcescu

5-6 iulie 2021

Doar visez să aud

Când toamnele cad  

toate

într-un cântec

se fac

plâns și ploi

pentru ce urmează să se întâmple

fără a pierde sensul

aici

acolo

chiar și de la început

 

Eli Gîlcescu

Toamna în contratimp

 

Și...

fără să afli

toamna are ceva din tine

care îmi scapă mereu

Dumnezeu știe pe unde

când și cum

tot mai amenințător

în bătaia unui clopot

ca un ecou

fără să fie în stare să mă oprească

să mă pierd în întuneric

 

Eli Gîlcescu

De patimi

Vreau să scutur toamna

să nu-i fie întuneric

nici frig

sub arbori     

 

să bucur iarba

mai mult decât un soare plăpând

și nu știu dacă trebuie să râd

să spun ceva sau să tac

 

doar 

Dumnezeu știe de ce

ești singur dinaintea nopții de 

pe urmă

plouă 

 

Eli Gîlcescu

Te-am citit toamna

 

Ți-am citit gândurile

miresmele în zori

ce alungă fiorul cald

până în preajma grădinii

păzind merele

când tăcerile tac

și taci

de fiecare dată

oftezi

atât de aproape

să nu te pierd

să nu mă pierd de tine

 

Eli Gîlcescu

Celebrând viațamoartea

M-am săturat de toamna asta

hăituită
ca o sălbăticiune 

mirosind a moarte
se uită drept în ochi
să-mi taie pofta de viață
sau poate că nu încă

Eli Gîlcescu

Ceva în legătură cu ea...

... s-o scutur de patimi
să nu-i fie întuneric
nici frig sub arbori
s-o învăț măsura pașilor
strigătul solitar
să-i bucur iarba 
cântecul vechi prin copaci

să-i dezmierd 
vatra încinsă de-așteptări 
verdele nuc

fereastra păzind 
mai mult decât un soare plăpând 

ca un ecou ireal
și al nimănui
dintr-un pumn de pământ

mereu înaintea zorilor

ghemuit

printre tufănici

crizanteme

lumini

noiembrie

acum

acum

Eli Gîlcescu

Când dintr-un vis în altul

Mai aproape de ziua aceea

de verde
de caldă și
fără scăpare
zvâcnind de departe
dimineața 
fără de noapte 
singura mea rugăciune
e tot ce începe

când

cea mai adâncă liniște se lasă

închid ochii

împăcată cu

toamna

într-o clipă

și mai tristă

și mai...

niciodată după cealaltă

acolo unde e și inima

sau prea mult

Eli Gîlcescu

Despre toamnă

Nu e toamnă să n-o știu

pe de rost

chiar și ciupită de vânt mi se pare frumoasă

îmi pare că nu mai ies din ea
neiubind-o

ca totdeauna

Eli Gîlcescu

Ești singur...

... azi
într-un pumn de pământ
ghemuit

printre ploi

un ecou ireal

al nimănui


când lacrimile s-au zvântat
plecai

Eli Gîlcescu

Ecouri

În miezul unui vis

încolo și-ncoace

la solstițiul pur al pietrei
printre tăceri de nepătruns

dacă ar mai fi să ajung

până la tine

înainte să se strice toamna

de Crăciun

Eli Gîlcescu

Te-am citit toamna

În cel mai lung vis al meu

precum florile-n zori
coborât pe pământ

alt zbucium de plâns 

până când apele dorm

cu gândul acelui timp depărtat

în ciuda toamnei de ieri

ca și cum n-ar fi fost 

ca și cum nu va fi

Eli Gîlcescu

A cui toamnă ești

 

... atunci când începi să roșești

încurcată de dor
acolo unde sărutul împreună tăceri

și cerul prea mic

prea gol

atunci                                  
fără vreun gând răvășit
doar pași

pași greoi pe la fiecare

să-mi dea înapoi secunda de ieri

fiecare oră din zi și din noapte

până când toamne vor fi

tot dor pe aici

cine știe cât
cine știe cât

Eli Gîlcescu