joi, 28 aprilie 2016

Pentru-a nu știu câta oară

Mă înnourasem și... căutam seninul în Joi Mari. Chiar dacă numai pentru acest lucru n-ar fi meritat să mă enervez dintr-o dată.

Și cum să împac un suflet care se împotrivește cărții?

De altfel, își da un aer important, chiar mândru. Și când colo, n-avea nimic în cap.

Cum am reușit să dibui un asemenea om?

Eram în același loc de suferință, iar urgența lui, neîncăpătoare, lângă durerea mea.

Am văzut cât de înapoi a ajuns, cum toate reumatismele ar putea fi puse pe seama indolenței, neîndurării, păcătoșeniei și afuriseniei.

Părea o glumă, și m-a cuprins mila de necazul lui. De neștiința lui.

Ori nu-și dădea seama, ori era tâmp.

Vorbele îmi răsunau în urechi. E oare cu putință așa ceva?

La 22 ani, cu doi copii, a devenit o ruină, slăbit din cale-afară, silit să accepte tratament cu semnătură. Au început să-l lase picioarele, iar cu semnătura stătea și mai rău.

Atât a învățat într-o altfel de școală europeană, într-o altfel de democrație, în care mizeria l-a ajuns până în oase, până în ghiozdan:

democrația pe linie de plutire și linie în loc de democrație.

Abandon voluntar.

Ce trist!


Eli Gîlcescu

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu