De atâtea ori
Dumnezeu a vrut să nu
fiu în acel loc
când m-ai citat
și tot de atâtea ori
cu un aer de neîncuviințare
față de acel paroxism
în ferocitate și josnicie
insultă și ură înveterate
ceea ce numai tu
puteai vedea
și auzi
ultima dorință
Eli Gîlcescu
... ca si cum samavolnic
m-ai oprit
să-ți vindec rănile
până mai ieri prieteni
dușmani
cu pumnul în masă
se fac aleși
în timp ce...
mă revolt
în ascuns
cu brațele în cruce
îmi vei mângâia fruntea
și vei plânge...
la recviem
Eli Gîlcescu
Mă înnourasem și... căutam seninul în Joi Mari. Chiar dacă numai pentru acest lucru n-ar fi meritat
să mă enervez dintr-o dată.
Și cum să împac un suflet care se împotrivește cărții?
De altfel, își da un aer important, chiar mândru. Și când
colo, n-avea nimic în cap.
Cum am reușit să dibui un asemenea om?
Eram în același loc de suferință, iar urgența lui, neîncăpătoare, lângă durerea mea.
Am văzut cât de înapoi a ajuns, cum toate reumatismele ar
putea fi puse pe seama indolenței, neîndurării, păcătoșeniei și afuriseniei.
Părea o glumă, și m-a cuprins mila de necazul lui. De
neștiința lui.
Ori nu-și dădea seama, ori era tâmp.
Vorbele îmi răsunau în urechi. E oare cu putință așa ceva?
La 22 ani, cu doi copii, a devenit o ruină, slăbit din
cale-afară, silit să accepte tratament cu semnătură. Au început să-l lase picioarele, iar
cu semnătura stătea și mai rău.
Atât a învățat într-o altfel de școală europeană, într-o altfel de democrație, în care
mizeria l-a ajuns până în oase, până în ghiozdan:
democrația pe linie de plutire și linie în loc de democrație.
Abandon voluntar.
Ce trist!
