Ascultând ploaia

... fără pauze

să mă facă să visez puțin

mai tare decât orice

la atingerea nopții
când somnul doare

obosit de tăceri

aceleași cumplite tăceri

întoarse

sărutând dimineața

tot mai nesigură

nemiloasă

de neoprit

Eli Gîlcescu

Astăzi nimeni nu cântă

Nici greierele. 
Un greiere alb. De noroc. Sau poate ceva legat de sporul casei. 

Sau mai știi, poate că o adiere de suflet drag.

Astăzi aștept. Când toți așteaptă, eu aștept în fiecare zi. 
Și în fiecare vară.

Și încă ceva. 

Azi. Când inima tresare la fiecare zgomot. 

Un zgomot închipuit de primăvara când ai învățat să te înalți. 

Și înfloreau cireșii. 

Sau miracolul unei dimineți de odinioară. 

Când pluteam împreună în țara poveștilor. 

De atunci am rămas îndelung pe gânduri. 

Ca un coșmar. Coșmarul unei bunici. Împovărător.

Au trecut trei ani. Și aștept. Să continuăm povestea. 

Despre cum crește grădina, odată cu tine. Și să ne bucurăm.

Știi, parcă nu s-a schimbat nimic pe aici. Și încă suntem împreună. 

Ca în diminețile de ieri. Sau ca în cea de azi.

Povestea unui greiere alb.

De pe aici, pur și simplu, să-mi amintească de ziua ta.

Eli Gîlcescu

Să nu mă aștepți astăzi

Am căutat lumina.

Lumina care nu s-a stins.

Încă.

Ce-o fi însemnând moartea? Tăcere? Liniște?

Pentru A C, doar „Lumini și umbre“. În fiecare zi. Într-o altfel de poveste.

Pentru mine, ceva îngrozitor. De neauzit. Și totuși... Ascult. Ascult și îndur.

Da, pentru că și moartea face parte din viață. 
De care numai Dumnezeu știe. Nu altcineva.

Am aflat de moartea mea și am plâns.

Am simțit că trebuie să plec. Dar unde? 
Oriunde. Numai să nu mai întâlnesc aceeași privire fugărită ca de o fantomă. 
Fantoma mea. 
Speriată, îmi venea să închei socotelile cu viața, și să aștept. 
Din când în când îmi sunau în urechi cuvintele ei. (Știți, v-am plâns! V-am plâns mult!)

Doamne! 
Și o tăcere stranie și greu de suportat se așternu între noi. 

Mi-era frig. Un frig dureros. 
Mă uitam în jur, și vedeam exact cum nu voiam să trăiesc. 
Nici să mor.

Eli Gîlcescu