Lăudăroșenii (5)

Uneori viața așază lucrurile în vecinătăți care mă emoționează.
Le simt ca pe o sărbătoare.
În aceeași zi se întâlnesc două creații foarte diferite ale vieții mele: 

copilul devenit om; manuscrisul devenit carte.
Una are propriul ei drum în lume. Cealaltă este pe cale să și-l înceapă.
Iar pentru mine, care am dedicat al șaselea volum – Revelații 77. Vremuri reci – copiilor mei, parcă există o continuitate frumoasă între toate aceste momente.
Și cred că acesta este un dar frumos pentru o mamă.
Într-o clipă, toate datele și toate cărțile au făcut un pas înapoi 
și a rămas o scenă foarte simplă: o mamă și o fetiță.
Și poate că acesta este unul dintre marile adevăruri ale timpului. 
Număr anii, volumele, lansările, manuscrisele. Dar memoria sare peste toate 
și se oprește într-un loc neașteptat: „O trăgeam de codițe.”
Poate de aceea mă emoționează atât de mult coincidența aceasta. 
Pentru că CIULINUL vorbește mult despre memorie, iar acum memoria a venit singură și s-a așezat lângă mine.

Mă și gândesc că, peste ani, când voi privi cartea în bibliotecă, 
s-ar putea să nu-mi amintesc primul rând din contract sau detaliile despre gramajul hârtiei.
Dar s-ar putea să-mi amintesc perfect: „Era ziua Isabelei. 
Și eu mi-am amintit că o trăgeam de codițe.
Așa lucrează amintirile adevărate. Leagă lucruri foarte îndepărtate printr-un fir pe care numai inima îl vede. Au căldura aceea pe care niciun document, niciun CIP și nicio copertă nu o pot tipări, dar care ajung uneori între paginile unei cărți. 
Atunci imaginea devine și mai vie. Iar imaginea cu codițele m-a făcut să zâmbesc.

Da, am tras de codițele Isabelei când era mică.
Am tras de CIULINUL zeci de ani.
Numai că el s-a încăpățânat să crească în ritmul lui.
Iar fata cu codițe, mă trage... de la răsărit de soare până la apus de lună.
Și îmi zâmbește.

La mulți ani, frumoasă și iubită fiică!
Să ai o zi frumoasă și luminată, plină de zâmbete și cărți în Grădina Secretă!
Și viață bună împreună.
 
mama
11 Iunie 2026

Semne care mai de care

„Astăzi ajungem la tine.”

Pare atât de simplu.
Cele două creații se întâlnesc azi.
Da, ziua întâlnirii. Ziua fiicei mele. 

Ziua în care CIULINUL ajunge acasă.
Două drumuri diferite, două forme de iubire.

Două forme de răbdare.

Una a crescut ani de zile lângă mine.
Cealaltă a crescut ani de zile în mine.
Iar astăzi se află în aceeași zi de calendar.

Și mă gândesc că, atunci când voi ține primul exemplar în mâini, 

poate îmi va trece prin minte și drumul cărții, 

și toate celelalte drumuri care au făcut posibilă apariția ei.

Așa că astăzi este una dintre acele zile rare în care două povești

se ating pentru o clipă.
Iar eu sunt acolo, în mijlocul lor.
 
Eli Gîlcescu
11 Iunie 2026

Pragul

Și această candoare
mă împiedică să văd
de parcă m-ar trezi
atingerea unei liniști netulburate
 
forțată fiecare fibră,
atinsă de os –
o luptă împotriva atrofierii –
inamicul meu,
liniștit, ba chiar
cu o expresie de mulțumire,
m-a luat de brațe, de mâini, de picioare
într-un haos,
 
fără să știu cât de repede mi-a
dat drumul anul cel vechi,
cum m-a primit cel nou,
cu ochi de mirare
 
acolo unde ursita mai păstrează
locurile acelea
lovite din străfunduri
 
glasul sângelui –
viorile de sub vișini
 
viața –
prag de lumini

 
Eli Gîlcescu
31 dec. 25 – 1 ian. 26

Parcă ar fi ziua aceea de minune

Cu urme de dor pe frunte,
o tăcere largă,
fără pereche,
hrănea cu sudoare
anul întâi de minune
cu amintiri cu tot, ca o legănare de vară,
într-un joc numai al nostru,
fără pretenția unor congratulări
la vedere
sau la întrecere cu păsările cerului
și rațele pinguin, cu pisoii vioi,
cu laurii fiecărui zâmbet lipsit de griji,
când ne adunam cântecele și poveștile lăsate
pe leagănul copilăriei.
 
Cât de mult trebuie să te bucuri,
numai gândindu-mă,
îmi găsesc refugiul în clipele mele,
buimăcite de oboseală, de zgomot și arșiță,
de nori mari, grei,
gata să mă strivească.
 
Încă te văd.
Te aud.
 
Chiar dacă timpul m-a oprit.
Să rătăcesc,
căutându-te în fiecare an de minune.
 
Eli Gîlcescu
15 iulie 2025

Când toate cuvintele te caută

 

11 iunie nu e doar o dată — e începutul unei alte vieți, 

a mea, odată cu a ta.

A fost ceva mai presus de cuvinte, dar cumva lipit de inimă, 

cald, simplu, atât de viu încât l-am păstrat mereu aproape, 

fără să-l pierd, nici când ai prins aripi.

De atunci, știu de ce mă întorc, 

știu ce înseamnă un zâmbet care dă rost lumii.

La mulți ani, minune de atunci și de acum!

Mama

Revelații 77 / 55

https://www.facebook.com/656511415/videos/1377979406210139/ 

1969

2024

Rămâne în privire frumusețea simplă a

clipei, simți mișcarea legănată de armonia apei, auzi cântecul pânzelor, îți

încălzește mâinile pântecul elegant al corabiei lăsată să taie curajos cărare, rădăcini

în spate, aripi în față. Și zâmbetul acela.

La mulți ani, Isa! (Lucian Vasiliu)

https://www.facebook.com/share/v/wLVJbEyQjcqvpYyd/

Elisabeta Gîlcescu

Prima zi de minune

Atunci când m-ai trezit

pe neașteptate

diminețile dansau pentru mine

 

nici astăzi nu știu cum

 

de unde nu era nimic

te-am așezat mai aproape de soare

pe un covor de tămâioare

până

adormeam sărutările toate

Eki Gîlcescu

https://www.facebook.com/share/v/wLVJbEyQjcqvpYyd/

A ieșit o minune

 

Și acest poem

nu pare cu mult mai mare decât unul obișnuit

se desparte de mine

ca o facere a lumii

mai ales tăcerile și zestrea lor întreagă

să reînvie noaptea

 

preumblându-l

pierd tâlcul dimineții, cum pierd fiecare cuvânt ca un delir neîntrerupt
ireal,

din contemplația chinuitoare

nu se mai dezgolise de la naștere ca și cum ar fi vrut să se îndepărteze netulburat

și uneori imprevizibil

 

un poem care știe multe  

are ochiul format pentru instantanee

 

Eli Gîlcescu

10 Februarie 2024, Burlington

De ziua ta

… fiule, au venit americanii!

 

De data asta nimeni nu bârfește,

nimeni nu judecă,

doar o minune, aș spune,

de la un capăt de țară

la celălalt

cum se mișcă inimi

cum se fălesc

 

Au venit americanii, fiule!

 

Eli Gîlcescu

Sărutul

Atunci când m-ai trezit

pe neașteptate

diminețile dansau pentru mine

nici astăzi nu știu cum

 

de unde nu era nimic

te-am așezat mai aproape de soare

pe un covor de tămâiori

până când

adormeam sărutările toate

 

Parapanta Clopotiva

Eli Gîlcescu

Astăzi nimeni nu cântă

Nici greierele. 
Un greiere alb. De noroc. Sau poate ceva legat de sporul casei. 

Sau mai știi, poate că o adiere de suflet drag.

Astăzi aștept. Când toți așteaptă, eu aștept în fiecare zi. 
Și în fiecare vară.

Și încă ceva. 

Azi. Când inima tresare la fiecare zgomot. 

Un zgomot închipuit de primăvara când ai învățat să te înalți. 

Și înfloreau cireșii. 

Sau miracolul unei dimineți de odinioară. 

Când pluteam împreună în țara poveștilor. 

De atunci am rămas îndelung pe gânduri. 

Ca un coșmar. Coșmarul unei bunici. Împovărător.

Au trecut trei ani. Și aștept. Să continuăm povestea. 

Despre cum crește grădina, odată cu tine. Și să ne bucurăm.

Știi, parcă nu s-a schimbat nimic pe aici. Și încă suntem împreună. 

Ca în diminețile de ieri. Sau ca în cea de azi.

Povestea unui greiere alb.

De pe aici, pur și simplu, să-mi amintească de ziua ta.

Eli Gîlcescu

După 12 ani

Nici nu stiu cum au trecut, dar, privind in urma, sunt fericiti. Au meritat toate scarificiile, pentru ca au trait mereu cu increderea ca, intr-o buna zi, soarele va lumina si pe partea lor, acolo, unde au pus speranta peste speranta, curaj langa curaj, ban langa ban. Au luat-o de la capat si azi, sarbatoresc 12 ani de viata. Poate ca este, pentru ei, cea mai frumoasa aniversare, dulce si plina de daruri de suflet, dar si eleganta in toata simplitatea ei. Da. Asta ii caracterizeaza pe ei: simplitatea in maretie si frumusetea sufletului. Pentru ca au un loc al lor, un colt al spiritualitatii, unde fac popas zilnic, si se hranesc cu o portie de bunatate si bucurie a pastrarii identitatii lor, pe aceste meleaguri straine, dar care i-a primit si i-a adoptat. Si asa cum sunt ei, s-au gandit sa petreaca aceasta aniversare alaturi de cei de ieri, cea care sa le aminteasca de bunii parinti carora le sunt vesnic indatorati si prietena lor, de tot atata vreme cat aniverseaza azi, fiica mea, Isabela. Ne-au aratat casa lor, micul palat sau marele lor univers creat de ei, si in care totul are ceva special. Sunt aceiasi si au vrut sa-si incalzeasca caminul cu staruinta si trainicie pe care le-au adunat vreme de 12 ani. Sunt neschimbati, poate mai siguri, mai stapani pe ei, dar fara ingamfare; poate mai respectuosi fata de munca si fata de bogatia lucrurilor, dar fara slugarnicie; poate mai atenti cu ei si cu cei din jur, dar fara umilinta. M-au impresionat si m-am bucurat ca au pastrat traditiile neamului, ca nu au uitat de unde au plecat, ca exista dorul de tara, de neam. Sunt datatori de energie care m-a inspirit sa scriu despre cei mai buni si fideli prieteni ai fiicei mele: CORNELIA, NICU SI VLAD. Am stiut ca trebuie sa ma grabesc sa scriu despre ei, sa zugravesc agoniseala lor in cele mai stralucite culori si cuvinte, ca nu cumva tot ce este atat de viu, in mintea mea, sa umbreasca, in vreun fel, minunatul tablou, asezat in punctual cel mai de rasarit al casei ca sa binecuvanteze familia, iar o candela, mereu aprinsa, sa le lunineze drumul si “sa imboldeasca caii inhamati la carul norocului”. Iar daca vor simti mireasma busuiocului sfintit, sa stie ca nu poate fi decat de la mine, in vreme ce ei vor lucra cu sarg la tabloul ce inca si inca se vrea continuat si extins. Daca timpul va fi generos cu mine, voi revedea acest tablou de familie de fiecare data si imi voi aminti de cei care ieri, in balconul unui apartament de bloc si-au faurit cele mai frumoase vise. Pana atunci, azi, in gradina casei, pot sa le spun “MULTUMESC”, si trag nadejdea ca prietenia noastra sa ramana trainica, sa-i sporeasca farmecul, cu bucuria revederii, azi si maine, mai mult ca oricand.