duminică, 19 ianuarie 2020

În papuci, pantaloni scurți și tricou

„Fiind vreme de vară, unul dintre puținii aplicanți s-a prezentat la interviu într-o ținută adecvată nu atât cu postura de candidat pentru un job, ci mai mult cu canicula de afară. A venit în papuci, pantaloni scurți și tricou. La întâlnire participa și directorul executiv al firmei care a părut probabil puțin surprins, ceea ce l-a făcut pe candidat să-și ceară scuze pentru ținuta atipică, dând vina pe căldura de afară.“ 
Tânărul a fost angajat după primul interviu. De ce? Citiți aici!


Această întâmplare mi-a amintit perioada când în școli avea loc evaluarea personalului didactic. Se formau la nivel de sector și municipiu echipe de înspectori și metodiști. Fiecare cadru didactic era asistat la 3-4 ore. Se verificau cataloage, planificări trimestriale, planuri de lecție, caietele elevilor... Se acordau calificative care contau în dosarul  suplinitorului pentru post. Sau folosite pentru titulari și suplinitori pentru înscrierea la definitivat, grad didactic. Cu calificativ nesatisfăcător treceai prin   cursuri de perfecționare.
Am făcut parte din multe brigăzi școlare. Una mi-a rămas în amintire. S-a întâmplat la un liceu din centrul capitalei. Era condusă de prof. Ioan Jinga, Inspector General. Din cauza unor probleme personale, o  învățătoare de la clasa I lipsea.

Când treci peste o despărțire și bărbatul pleacă cu copil cu tot, o iei razna.

Povestea ei era cunoscută. Ajunsese o problemă în liceu.
Spera totuși, în sufletu-i fragil, într-o minune. Zi de zi. Uneori își îneca durerea în... Dar avea nevoie de această evaluare.
Conducerea liceului a ajuns la un vremelnic armistițiu cu doamna. Și a venit.

A urmat lecția. Vocea ei m-a uimit. Caldă, melodioasă. Dumnezeiască. Felul cum se mișca, parcă plutea deasupra tuturor. Rare, firave emoții. Dar vizibile. Mâinile ei tremurau din când în când. Copiii se întreceau să răspundă. Au întregit spectacolul.
Credeți-mă, m-am simțit ca într-o Biserică. Eram într-o poveste care nu aș fi vrut să se sfârșească.

Se auzea clopoțelul. Suna în zadar. Copiii păreau vrăjiți de învățătoarea lor. Și eu.

Următoarea oră a fost în alt registru. Alt stil. Distinct. Matematica. Pe la jumătatea orei privirea îi încremenise. Expresia ciudată pe față, îngrozită, ca și cum s-ar fi confruntat în acea clipă cu inamicul. Devenise tăcută. Nimic n-o mai interesa. Nimic nu auzea. Privea într-un punct fix. S-a așezat lângă mine. În aceeași bancă. Discutam lecțiile. Câte au fost. Și o complimentam cu sinceritate.

Speram că își va găsi liniștea. Nu puteam s-o ajut altfel. Doat m-am rugat pentru ea. Multă vreme. Încercam să nu stau agățată de durerea ei. Numai a ei. Și gestul suprem de a se izola.

„Femeile sunt hărăzite să poarte o extraordinară povară.“

 Într-adevăr, așa s-a întâmplat. Dacă și acum după 35 de ani, îmi amintesc de ea.
  

Eli Gîlcescu 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu